Câteva gânduri despre conflictul dintre Zelensky și Zalujnîi

A fost ieri puțină amețeală prin spațiul internautic: că e dezinformare demiterea lui Zalujnîi, că nu e dezinformare, că a fost demis, că și-a dat demisia, că n-a fost demis etc.

Din presa anglo-americană (Times, Financial Times etc.) se configurează următorul tablou: Zelensky l-a chemat la el pe Zalujnîi și i-a cerut să demisioneze, Zalujnîi a refuzat, Zelensky i-a spus că îl demite, Zalujnîi a plecat să-și strângă lucrurile de la birou. Zelensky apoi a cerut lui Budanov (șeful forțelor speciale) să preia postul lui Zalujnîi - Budanov a refuzat; Zelensky a încercat să-l convingă pe Sîrski (comandantul forțelor din sud) să preia comanda armatei ucrainene - Sîrski a refuzat. Au intervenit la Zelensky diplomați occidentali (SUA&UK) și Zelensky s-a răzgândit să-l mai demită pe Zalujnîi. Cam ăsta ar fi filmul evenimentelor din ultimele 24 și ceva de ore, mă rog, chestiile care au transpirat în presă și care contează.

Acum câteva concluzii și opinii. Încercarea asta de debarcare a lui Zalujnîi reprezintă apogeul conflictului dintre comandantul forțelor ucrainene și președintele Ucrainei. Multă vreme s-a încercat mușamalizarea acestui conflict, de prin septembrie anul trecut este aproape pe față, acum a avut loc o încercare de demitere a lui Zalujnîi. Dar de ce îl enervează Zalujnîi pe Zelensky așa de tare? Problema este că Zelensky nu a livrat nimic din tot ceea ce a ventilat mașinăria lui de propagandă (vă mai amintiți de sloganul „la vară facem plajă în Crimeea!”) Acum a venit timpul decontului politic și chestia asta se simte din ce în ce mai mult. Legitimitatea lui Zelensky scade accelerat – termenul lui de președinte a expirat și nu prea poate să și-l reconfirme prin organizarea de alegeri. Zelensky a concentrat în mâinile sale puteri dictatoriale – fără să fie expres asumate, dar prin tot felul de decrete și norme administrative care au limitat libertatea de exprimare, au scos din circuit „oligarhii” (aici e o întreagă discuție ce înseamnă „oligarh” și dacă „oligarhul” e „bun” sau „rău” – de fapt miza a fost o naționalizare a economiei ucrainene, trecerea ei de sub controlul unor miliardari sub controlul guvernamental), au eliminat de pe scena politică aproape toate partidele rusofone/ rusofile (aici e o întreagă discuție, unii într-adevăr erau oamenii Moscovei, însă eticheta de „rusofon/rusofil” a fost folosită pentru a elimina orice formă de opoziție).

Cvasi-dictatura instaurată de Zelensky este un mecanism natural pentru auto-apărarea suveranității și independenței Ucrainei, acest mecanism nu poate fi judecat ca fiind „bun” sau „rău”, el reprezintă un ansamblu de măsuri care au avut/ au ca obiectiv respingerea invaziei ruse. Oricine ar fi fost la conducerea Ucrainei ar fi avut nevoie de controlul asupra mass-media, asupra economiei și asupra peisajului politic; agresiunea rusă nu se desfășoară doar pe front, obiectivul Moscovei este de transformare a societății ucrainene dintr-una pro-occidentală într-una aservită lumii ruse și aici intră în joc elementele enumerate mai sus asupra cărora Zelensky și-a impus controlul. Doar că Zelensky nu a livrat ceea ce a promis că livrează și acum cvasi-dictatura instaurată de el este pusă sub semnul întrebării din ce în ce mai mult. Eliminarea vechilor oligarhi nu reprezintă nici un fel de garanție – preluarea circuitelor economice de alți oameni (pe care deocamdată nu-i cunoaștem, nu au apărut în mass-media, deși sunt sigur că există instituții care au liste cu numele lor) nu a făcut altceva decât să nască alți oligarhi – pentru că în esență sistemul corupt din Ucraina nu a fost schimbat și acest sistem tocmai asta creează, noi oligarhi. (Nu mai punem la socoteală faptul că unii dintre vechii oligarhi cel mai probabil au reușit să „ierneze” și dețin încă resursele și pârghiile de influență care să le permită revenirea pe scena politică a Kievului și mai mult ca probabil nu vor face asta ca să-l susțină pe Zelensky). Nici controlul asupra scenei politice nu reprezintă vreo garanție perpetuă, eliminarea opoziției și instaurarea unui control cvasi-total al partidului prezidențial nu înseamnă nimic – opoziția se poate coagula chiar în interiorul partidului guvernamental (și au apărut deja deputați care au ieșit din formație cu un discurs articulat în numele lui Zelensky, dar care la bază era anti-Zelensky). Răsturnarea controlului mediatic este cel mai simplu de realizat în condițiile în care există un jurnal de știri centralizat sub control guvernamental/ prezidențial – depinde cine face planul editorial al zilei (controlul mediatic este o sabie cu două tăișuri, am văzut cu toții ce înseamnă asta în decembrie 1989 și cât de repede se răsucesc jurnaliștii).

Dilema lui Zelensky este că se află în cădere liberă de popularitate și legitimitate. Le-ar putea recâștiga prin organizarea de alegeri prezidențiale – doar că nu poate face asta cu teritorii foarte mari aflate sub ocupație rusească, organizarea de alegeri ar sparge și mai mult monopolul mediatic, concurența electorală ar spulbera controlul asupra scenei politice etc. Singura cale de recuperare a popularității și legitimității necesare pentru menținerea regimului cvasi-dictatorial amintit ar fi obținerea de succese pe front – doar că nici asta nu este posibil. Zelensky se află aici în conflict direct cu Zalujnîi – președintele vrea continuarea ofensivei și recuperarea de teritorii, comandantul militar zice că așa ceva nu este posibil pe termen scurt și mediu și recomandă organizarea unei defensive, aici este esența conflictului dintre Zelensky și Zalujnîi. Zelensky are nevoie ca de aer de victorii militare certe care să-i readucă popularitatea și legitimitatea de anul trecut, iar Zalujnîi nu-i poate livra aceste victorii. Concluzia președintelui a fost simplă: să-l înlocuiască pe Zalujnîi.

Doar că aici a apărut prima crăpătură în mecanismul lui Zelensky: nu a reușit să-l înlocuiască pe Zalujnîi. Iar acest eșec nu face altceva decât să-i diminueze și mai mult cota de popularitate și legitimitate. Pentru Zelensky ideal ar fi fost ca înlocuirea lui Zalujnîi să se facă cu acordul acestuia, dintr-o mișcare rapidă și controlată mediatic, care să nu lase loc de speculații. Ultimul lucru de care are nevoie un dictator (sau cvasi-dictator în cazul de față) este să fie perceput ca fiind slab și să nu mai controleze discursul public. Zalujnîi a primit sprijin din două direcții: din interiorul armatei (refuzul generalilor Budanov și Sîrski să-i preia postul, probabil Zelensky o fi întrebat și pe alții și a fost de asemenea refuzat) și din partea partenerilor occidentali care au intervenit pe căi diplomatice. Prin eșecul debarcării lui Zalujnîi ni se arată că Zelensky nu mai are controlul total asupra armatei și nici asupra strategiei generale care este urmată pe front. În trecut Zelensky l-a putut înlocui pe ministrul apărării fără probleme majore, însă acum se pare că a încercat să treacă peste o linie roșie.

Cadrul general al războiul rămâne de principiu neschimbat de astă toamnă de la eșecul ofensivei ucrainene. Sprijinul occidental pentru Ucraina este în continuare blocat, atât din partea SUA cât și din partea UE, fără perspective serioase de deblocare în următoarele luni – asta înseamnă că nu va exista o nouă ofensivă ucraineană, cel mai devreme va putea fi organizată la 3-6 luni de la reluarea livrărilor de armament și muniții occidentale la nivelul celor dinaintea ofensivei de anul trecut. În occident încă nu s-a conturat o nouă strategie pentru Ucraina, fosta strategie „îi înarmăm pe ucraineni să-i alunge pe ruși și se declanșează o revoluție la Moscova” nu a fost încă înlocuită cu nimic. În aceste condiții defensiva propusă de Zalujnîi este singura soluție logică pentru Ucraina, doar că în acest caz cel sacrificat este Zelensky.