Scopul Teologiei (meditație lungă despre o temă și mai lungă)

În 1937, în editorialul ,,Pentru o teologie cu «nespecialişti»” al primului număr, din februarie 1937, al revistei PREDANIA lui Gheorghe Racoveanu, profesorul prin excelență al epocii și unul dintre cei mai vestiți brăileni, Nae Ionescu, nota: ,,Astfel încât, deşi viaţa religioasă a naţiei, atâta cât porneşte din inima credincioşilor şi cât stă în mâinile preoţilor («popii proşti» care trăiesc în contact zilnic cu credincioşii lor), este mult mai vie şi mai bogată, gândirea religioasă formulată, mai exact: literatura teologică, rămâne uscată, goală de sens şi de actualitate, ea pornind deocamdată aproape exclusiv din lumea facultăţilor de teologie, al căror contacte cu viaţa de iubire a obştei bisericii sânt aşa de incidentale.” În același text, autorul preciza că primenirea teologică din epocă se regăsea doar accidental reprezentată în ierarhie, prin, cum spune el, “unele primeniri”, dar în niciun caz printr-un program ca atare, vârful bisericesc rămânând în ceața ignoranței și a luptelor intestine pentru influență, mereu livrată puterii profane și profanatoare deopotrivă.

La doar doi ani distanță, în 1939, un profesor, tot laic, de la Seminarul din Galați, mort ulterior, în 1947, ca urmare a chinurilor bolșevicilor în Hotinul “ucrainian”, constata în aceeași notă deloc entuziastă: “Oare într-aceasta stă vrednicia noastră în Hristos? Vai de noi atunci! Realitatea e că poporul nostru e o plămadă bună și bine dispusă pentru credință, dar se află într-o goaznică paragină.” Autorul, Spiru Luis-Gheorghiu, continuă in crescendo: “Ce folos că ne-am născut creștini, dacă bisericile ne sunt goale, dacă Hristos e înjurat, dacă e disprețuit și părăsit în Sfânta Sa Euharistie… E vremea să încheiem cu o anumită concepție doar istorică, stearpă a creștinismului. Sub cuvânt că Biserica (lui Hristos) este Biserica strămășească, facem din ea o mumie, un obiect de muzeu, de așezat între sabia lui Ștefan cel Mare și buzduganul lui Mihai Viteazul; vedem într-însa numai un ceremonial și niște datini înduioșătoare, poate, dar fără nicio înrâurire asupra vieții noastre și dormim liniștiți și mulțumiți pentru că suntem ortodocși… și că suntem Biserica strămoșească. Biserica e Trupul viu și Mireasa lui Hristos. Ea este veșnică, nici porțile iadului nu o vor birui, și e atotcuprinzătoare, în Hristos nu mai e nici iudeu, nici elen, nici barbar, nici parte bărbătească, nici parte femeiască. Națiunile, firește, nu sunt tăgăduite, doar ele sunt făpturile lui Dumnezeu și Duhul Sfânt e pus prin Apostoli să vorbească în limbile lor, dar ele trebuie să se unească în Hristos și să conclucreze toate la mărirea cea adevărată a Bisericii… Cred că vremea noastră ar trebui să însemneze pentru toate Bisericile Ortodoxe (naționale) o renaștere euharistică, însoțită de o renaștere a conștiinței lor universale, ecumenice.”

Peste decenii, în toamna lui 2005, de la amvonul Catedralei din Cluj, vrednicul de pomenire Mitropolit Bartolomeu îndemna pe elevii seminariști și, prin extensie, pe orice studios al tainelor teologiei: “Nu vă mulțumiți cu puțin, nu intrați în rutină, nu vă închideți surprizelor și nu răspundeți superficial provocările de acum și la cele care vor veni în chip sigur. Nu fiți superficiali! Da, rutina te ajută, precum pe noi, clericii, când știm rugăciunile pe de rost, dar asta nu înseamnă că slujirea noastră este toată o placă, noi fiind vocile și figurinele. Superficialitatea și rutina sunt doar momente, te ajută când ești nesigur, viața trebuind trăită în frumusețea, în dramatismul ei. De aceea, asemeni lui Hristos îndemnându-i pe Apostoli, pescari rutinați, vă îndemn la rândul meu: aruncați mrejele mai la adânc! Așa o să aveți pește pentru voi, pentru familiile voastre și pentru alții, la piață, hrănind pe toți prin vrednicia și insistența voastră, a celor care nu renunță, care nu se lasă descumpăniți, care nu se împiedică, oricâte ar fi ispitele, cumpenele sau piedicile.”

Trebuie să recunoaștem: asemenea referințe nu o să regăsiți prea curând într-o predică festivă menită să marcheze hramul școlilor teologice pre- și universitare. Or, dincolo de mărturiile probabil prea recente, care doare (sic!), incomozi ar fi chiar cei pe care îi cinstim. Ce alt rol au avut, în epocă și după aceea, Sfinții Trei Ierarhi dacă nu acela de a spune răului pe nume, de a demasca minciuna, inclusiv sau mai ales pe cea dogmatică, de a se pune cu stăpânii lumești sau de a renunța, scârbiți de politizarea sacrului, la scaunul arhipăstoresc? Ar fi suficientă o privire în atât de simplistele noastre manuale de patrologie sau, mai bine, pe google, dar în engleză sau germană, pentru a reconștientiza impactul Sfinților Ioan Gură de Aur, Vasile cel Mare sau Grigorie Teologul în veacul IV. Unde eram, de fapt, pe vremea aceea? Probabil în cel mai delicat moment teologic cu putință: după deceniile, chiar secolele, de persecuții acerbe, înainte cu doar câteva decenii de/ sau imediat după episodul scurt al neopăgânismului de partid și de stat instituit de Iulian “Apostatul”, vârf al unei rezistențe culturale mult mai adânci și oricum de durată, Biserica era prin sinodul de la Niceea din 325 deja în posesia unui (încă nițel fluid) canon noutestamentar, a principalelor propoziții hristologice de credință, a peste jumătate din Crez și, dincolo de orice obstacole, în plin marș spre recunoașterea socială și, curând, spre dezvoltarea premizelor constantiniene ale etatizării, oarecum fără conștiința urmărilor pe termen lung. Încrâncenarea și entuziasmul dominau starea de spirit, încurajând compensatoriu articularea unui monahism alternativ, periferic la propriu, precum cel palestinian sau siriac, moștenind cumva pe cel egiptean și pecetluind dualismul ierarhic-harismatic care va marca, până azi, credința și viața comunitară a fostei secte iudaice devenită religie imperială.

Atunci, dar nu mai puțin acum, în contexte diferite – dominate, cum am văzut din citatele date, de formalism și anchilozare –, se punea/se pune întrebarea deloc teoretică despre folosul discursului teologic. Simplificând, priveliștea practicii îndeamnă la chestionarea teoriei, așa cum halul țărilor comuniste provocau și provoacă pe cei care, nesmintit, cred că Marx a avut ghinionul de a îi fi fost puse greșit ideile geniale în practică. Raportul dintre intenție și rezultat, dintre potență și actualizare, dintre ideal și realitate, dintre putința minții și neputința trupului, dintre partitură și interpretare, dintre plan și zidul strâmb, dintre investiție și pagubă – în orice domeniu, dăm cu nasul de platonismul prêt-à-porter. Melancolia iubitului înșelat, care își toarnă oful în versuri, acordurile sfâșiate ale compozitorului cu simț tragic – precum un Barber – sau neliniștea pictorului ori mulțumirea lui bucolică, mai toată creația umană se hrănește din diferența, mare sau mică, după caz, dintre proiecție și nemijlocit, dintre văzut și nevăzut, subînțeles și răstălmăcit. Științele sociale analizează cu instrumentele specifice, indiferent de numele pe care îl au, gradul de adaptare sau inadaptare, acceptanța sau refuzul, vitalitatea sau trauma, prospețimea sau anchilozarea, speranța sau pesimismul, construcția sau indiferența pe care le provoacă, trecând prin nuanțe, tonuri și semitonuri, tușe de culoare, arcuș sau fină adiere, împlinirea amânată, furată, substituită, compromisă sau refuzată. Pelerinajul cu tâlc pedagogic al poporului ales, cum îl regăsim descris cu extraordinară precizie în textele veterotestamentare, se înscrie în această logică de putere și slăbiciune, între convingere și dezamăgire, credința în promisiunea lui Dumnezeu alternând cu rebeliunea prin abandonarea Celui-ce-este și acceptarea altor zei, la concurență. Nu este, în consecință, deloc surprinzător că limbajul biblic precreștin poartă marca relației amoros-matrimoniale, că Yahve acuză de curvie poporul șăgalnic, căruia îi fug ochii și nu îi stau mâinile locului, amenință, gelos, cu pedeapsa, inclusiv cu cea ultimă, capitală, nu înainte de a trece infama prin felurite chinuri.

Revenind, gândul teologic și realitatea teologică s-au înfruntat mai tot timpul, istoria pregătirii, punctate de Profeți, pentru marea identificare între adevăr și persoană prin Întrupare luând forme halucinante de căutare când febrilă, când stearpă, geografia deșertului fiind, de pildă, timp de patru decenii cadrul filmic prin excelență al drumului însetatului spre apă. Venind în propria lume, Hristos nu face nici scandal, nu scoală suflarea, nu agită și nu tulbură. Doar obsesia politică a unuia ca Irod iscă vâlvă și declanșează următorul capitol: al procesului încredințării în plină confuzie sistematică. Consecvent, Cel născut pentru a pune un nou început Creației este suspectat că vrea să pună punct unei hegemonii regale locale, Cel aducător de Viață este vânat spre a fi dat morții și Cel prezent în toate, obligat să se “refugieze”, să ia drumul exilului, de mic, pe spatele măgărușului. Din îndelunga așteptare avea să se ivească neîncrederea cu efecte până în clipa de față, așa cum o rostim și noi pe nume în Evanghelia Învierii – “Şi s’a răspândit cuvântul acesta între Iudei, până în ziua de astăzi” (Matei 28,15) – , luând în calcul posibilitatea ca minciunii sau iluziei să i se acorde – așa cum s-a și petrecut prin erezii, certuri, contestații și sincretisme – mai multă încredere decât adevărului și evidenței. Dincolo însă de perdeaua de fum a incertitudinii, a crizei de sens, a hăului disperării și negăsirii de sine, Creștinismul reprezintă, prin Nașterea lui Dumnezeu, șansa unică de a vorbi nu doar despre Revelație, ci cu ea însăși, în persoană – și nu doar punctual, precum Moise, ci plenar –, în acel mirabil Eu-Tu despre care scrie cu neasemuită înțelepciune și delicatețe Buber. Toată mistica lumii creștine este dialogală, cel puțin o întrebare și cel puțin un răspuns, părinții neptici, așa cum știm, călătoresc cu interogația precum plutașii pe Nil cu sulițele, nedespărțiți, literatura teologică în întregimea ei pleacă de la o provocare, de la o nedumerire, răspunzând, fapt esențial, unei nevoi nemijlocite, nu chinuiindu-se să satisfacă nu știu ce canon estetic sau să confirme o școală de gândire printre altele. Diversitatea experiențelor, multitudinea drumurilor, puzderia de afluenți și milioanele de fire ale nisipului se regăsesc în fluviul credinței izvorâte din El și care, întocmai cerurilor Oltului despre care scrie magnific Bartolomeu Valeriu Anania, se oglindește paulinic în tot ceea ce definește mai curat și mai înalt făptura. Semn, icoană, volum, cupolă sau sticlă, lemn, voce, miros, gust, gest și memorie – toate sunt clipociri ale unei prezențe care nu se ascunde, ci doar își ferește de dragul ochilor noștri slabi strălucirea. Orbitor.

Privilegiați mijlocitori între epoci și lumi, plătind fiecare în parte prețul pe măsură, Sfinții Trei Ierarhi sunt luați nu întâmplător drept model colectiv, dar și fiecare pe rând, prin maniera de a ilustra viața înteologită, adică nu doar cu sens, dar și cu explicații și ajutoare pentru mulțimea de poticneli, sminteli și piedici despre care vorbea la început, vă amintiți, Mitropolitul din Catedrala de la Cluj. Anunțând veacurile din urmă, cele preocupate de sursa Q, de documente, dar și de teologia cuvântului – cu care începe masiva sinteză dogmatică a lui Barth –, Sfântul Ioan Gură de Aur nu doar că aduce retorica în curtea Bisericii, dar face o demonstrație de forță despre coerența cvasi-retorică a gândirii în și despre Dumnezeu. Omiliile lui, majoritatea de factură exegetică, se văd drept ceea ce le vedea și el: adnotări la textul biblic. Pe scurt, în scriitura hrisostomică – palid ecou al unei prezențe predicatoriale fără aparate de înregistrare – se regăsește, tot în termeni moderni, preocuparea față de acuratețe prin sprijinul dat cititorului/ascultătorului, lungimea nefirească pentru cineva de azi a unor pagini fiind în directă legătură cu aspectele tehnice ale culturii orale din epocă. Am putea spune, fără a comite nicio adaptare forțată, la limită ireverențioasă, că Ioan Gură de Aur este fundatorul publicisticii creștine de fond, preconizând, dacă ar mai fi avut timp, și seria de podcasturi de care, ca format, fac unii azi uz fără avea nici pe departe profunzimea originalului. Un pas similar, dar din altă direcție, regăsim la Sfântul Vasile cel Mare, capabil ca toți cei din generație (și familie!), să ridice aristocrația socială la nivelul uneia spirituale. Dacă la Ioan vedem efortul mereu reluat de acordaj între Cuvânt și cuvinte, între Întrupare și statui, la Vasile se recunoaște cu ușurință împletirea dintre ascetism și filantropie, fără a ignora nici partea exegetică, pastorală. Viziunea este relativ simplă: cum te poți dedica lui Dumnezeu, ascet, fără să te dedici în același timp și în aceeași măsură chipului Său din oameni, filantrop. Nu, nu este o cauzalitate, pentru că x, fac y, ci un lanț al cărui început și capăt nu se mai disting: pentru că sunt ascet, iubesc oamenii, pentru că iubest oamenii, ajung la Dumnezeu. Asceza fără filantropie este ca mănăstirea, oricât de mică sau de săracă, fără trapeză, așa cum filantropie fără contemplație este ca rugăciunea spusă unor nevoi, nu unor împliniri, unor asistați, nu unora pe drumul mântuirii, unor cazuri sociale, nu unei Persoane recognoscibile, iată, în alte persoane. În fine, nu mai este chiar locul să insist că prin Sfântul Grigorie Teologul avem în fața noastră pilda cea mai grăitoare că nu poți fi în Adevăr, cu toate consecințele lui dogmatice, fără a fi întreg la cap și la suflet, că, așa cum spunea Mitropolitul Nicolae Mladin al Ardealului, căderea din Adevăr ajunge, mai devreme sau mai târziu, să fie și una din viață. Astfel, Grigorie nu se lupta cu arienii, ci cu arianismul, iubind cât se putea pe rătăciți, dar demontând meticulos și cu pătrundere inspirată rătăcirea însăși. El nu era avocatul unei corectitudini, a unei reguli sau a unei legi, ci se străduia, reușind în cazul multora dintre contemporanii lui, să arate că a gândi anapoda despre Hristos ajunge, cum spune Mladin, la a face lucruri anapoda în numele Lui anapoda rostit. Cum altfel ne explicăm, pe scurt, seria de conflicte, inclusiv armate, pe care le-a văzut Biserica declanșate de (semi)arieni împotriva ortodocșilor?

Desigur, cum își închide prin deschidere – prima “opera aperta” cu mult înainte de Eco! – Sfântul Ioan Evanghelistul relatarea, ar fi încă multe de spus, precizat, detaliat și descoperit în gândul trăit și în traiul gândit în, cu și spre Dumnezeu nu doar a Sfinților Trei Ierarhi, ci a întregii Tradiții. Dar acesta este, nu-i așa?, chiar scopul Teologiei. De aceea, spre încurajare, să ne alăturăm strănii, zicând la rândul nostru: “Pe cei trei preamari luminători ai Dumnezeirii Celei de trei ori mai strălucitoare decât soarele, pe cei ce învăpăiază lumea cu Razele Dumnezeieştilor dogme; pe râurile cele cu miere curgătoare ale înţelepciunii, care adapă toată făptura cu apele cunoştinţei de Dumnezeu; pe Marele Vasile şi pe Grigorie de Dumnezeu Cuvântătorul, împre¬ună cu Strălucitul Ioan cel cu limbă de aur, toţi cei iubitori de cuvintele lor, adunându-ne, cu cântări să-i cinstim; că aceştia pururea se roagă Treimii pentru noi”. Aliluia!

Doxa!