Minuni murdare (cuvânt social-teologic)

Să începem chiar cu Nașterea Domnului. Momentul are loc, pe axa timpului, după secole de pregătire, de pedagogie divină, de catastrofe și recuceriri, de exil și pribegie, de profeți și regi, pentru ca atunci când chiar se întâmplă găsește umanitatea în plină confuzie, nerecunoscându-L. Unii, nici până azi. Aceasta este rama murdară a unei minuni. Bine, am putea spune că este plata și riscul libertății cu care a fost înzestrat omul de însuși Creator. Că dacă nu ar fi stat în firea ambivalentă a libertății de a deveni și cale de înrobire nu s-ar mai fi povestit. Da, dar a constata că răul este numitorul comun nu slujește cu nimic binelui căruia îi negăm și mai mult puterea de a ne uni. Este o anti-etică prin care, bazați pe slăbiciune și complicitate, nu mai avem cum aspira la comuniune, între noi și între fiecare din noi și ideile, oamenii sau realitățile înalte. Or, religia, generic vorbind, este tocmai forma organizată a speranței, cât se poate de raționale, că mizeria nu este ultimul stadiu posibil al spiritului, că avem altă vocație, chiar dacă între timp uitată, ocultată cu program sau înlocuită cu o copie grosolană.

Apoi, la Proces, Execuție și Înviere, același passepartout mâjit, cu tot felul de urme ale neroziei, urii, ticăloșiei sau pur și simplu a neputinței acceptării miraculosului, a ceea ce nu doar etimologic vine din cer, adică este excelent. Și aici, da, unii ar spune că lista falsurilor, a Iisușilor din epocă, strict istoric vorbind, iar apoi, până azi, a demagogilor și vrăjitorilor ne îndeamnă la rezervă, la neîncredere și dubiu. Nu te identifici cu răul, te zbați cumva să nu te înghită, conștient cel puțin, dar nu te aliezi consecvent nici cu binele care ți se pare nedemn de încredere, pus în recipiente cu etichete trucate și cu date false de expirare. Te livrezi, cu alte cuvinte, neputinței de a ajunge altul și altcumva. Dacă la asta se adaugă fricile, de regulă întreținute, dezamăgirile, de regulă ca urmări ale imaturității, sau luciditățile cinice, traduceri ale minții împătimite, atunci chiar îți trăiește viața ca ocnaș, ca prizonier. Or, religia, tot generic vorbind, pe lângă nădejdea ca atare, ea dă curajul, te încredințează de a urma și o altă cale, poate tocmai bună să ieși din labirint, să scoți capul la aer și la lumină.

Echipat așadar cu credință și nădejde, ce faci cu murdăria imposibil de ignorat sau de ascuns? Se poate spovedi o societatea întreagă sau un grup mai mare, semnificativ, în mod permanent, pe față, așa cum s-a încercat în Creștinismul primar? De câte ori ne putem propune țelul încât să nu devenim urmașii lui Sisif? De câte ori putem, nu știu cum, să repornim de la zero? Să punem bun început? Nu ajunge recunoașterea repetată a propriei limite, câtă vreme idealul este de tot atâtea ori ratat, limita însăși? Cum putem fi vase cu conținut de mare preț dacă ne sare mereu smalțul și ne mai cade și o toartă? Din câte chipuri sparte se poate reface, convingător și recognoscibil, Chipul? Greu de găsit aici un răspuns liniar, o direcție executabilă conform, strict și concentrat. Nicio metodă, terapie sau cale nu poate fi fixată complet, capabilă să funcționeze în toate situațiile de avarie care apar, majoritatea nefiind anticipate în ciuda taxonomiei, a genurilor și tipologiilor. Ei bine, singurul liant rațional-religios este dragostea, cea care salvează colțul de curățenie în plină mizerie. Dar nici dragostea nu este fără riscuri, cel mai mare fiind sentimentalismul, împăciuitorismul, relativismul moral, „că oameni suntem”.

Ca nădejdea să nu fie utopie, credința ideologie și iubirea alibi, fundamentală este persoana. Până să ajungă chip și icoană, evenimentul vieții conștiente de sine, perfectibilă, este concretețea, punerea în situația cea mai apropiată, cea mai la îndemână și cea mai frecventă. Iată de ce, doar Întruparea în plină murdărie a lumii a putut „funcționa”. Câtă vreme Zeul sau Dumnezeul rămân sus, doar sus, orice încercare de întâlnire, de jos înspre acolo, riscă să se termine tragic, neconcludent și zadarnic. Doar coborârea, golirea de sine, ieșirea din camera ta, punerea pe drum, prin și cu alții, același rămânând, te face un departe apropiat, o miză și o destinație cu punctul de plecare în însăși mocirla istoriei. Fiul Omului printre ai lui se transformă în premisa considerată iremediabil compromisă a ceea ce nu este mizer, maculat sau urât. Dar tot nu este chiar totul! Ca să nu fie confundat cu un guru, consilier de dezvoltare personală sau chiar cu un mediatizator, ratând, așa zicând, medierea fundamentală, Hristos ne arată clar și maniera în care Îl imităm, Îl urmăm și Îl vestim. Iar Evanghelia, în polifonia ei unitară, ne ilustrează în toate felurile, majoritatea surprinzător de ne-religioase, făcând uz de toți termenii de comparație – de la agricultură la pescuit și de la boală la cazuri sociale neasistate – cu excepția unuia singur: în Împărăția Cerurilor nu se ajunge prin delegație, declarație de la notar sau viză. Așa cum El, în persoană, a sosit, noi, în persoană, ajungem. Fiecare la timpul și în felul său, făcând însă așteptarea nu pricină de disperare, ci ocazie de pregătire.

Ce înseamnă toate acestea, scrise anume fără referințe teologice directe, grele și tari? Că un creștin este o persoană unică, irepetabilă și eternă care are o relație personală cu altă Persoană, nemijlocită, cadru stabil și spornic a relațiilor, în principiu, cu toate persoanele, în viață, deja plecate sau nenăscute încă. Personală fiind, starea lui se manifestă în și prin dragoste și derivatele ei: de la politețe la compasiune și de la solidaritate la simțul dreptății, de la conștiința limitei la nevoia unei reguli, a unui standard. Dragostea, la rândul ei culminează firesc comunitar, așa cum inclusiv sau mai ales Dumnezeu este comuniune treimică, oricât de greu ne putem „imagina”. Iar dragostea comunitară se bazează pe mărturia de credință, rama curată de data aceasta a reconfirmării întâlnirii cu Persoana. La un loc, ele hrănesc, întrețin și adâncesc nădejdea, dorința de a fi cât mai aproape de ceea ce știi și simți că ai putea fi, adică altceva decât o pată, o dâră sau un defect.

Hristos Se naște, măriți-L!

Hristos din Ceruri, întâmpinați-L!

Hristos pe pământ, înălțați-vă!