Decorurile

care domină spațiu public și privat mai ales în preajma Crăciunului ne spun ceva. Mai întâi, ne spun că ne pregătim, că este așteptat un eveniment. Apoi, ne mai spun că luminile semnalizează pârtia de aterizare din sufletul fiecăruia. Ne mai spun și că nu dorim să fim singuri, că ne bucurăm unii prin bucuriile altora, de unde și darurile. În fine, ne mai spun că niciodată nu este prea târziu să deschidem ochii, să vedem limpede cu Cine stăm, de fapt, de vorbă.

Faptul că ele se vor strânge în ianuarie nu înseamnă că totul s-a rezolvat, că pregătirea a luat sfârșit, că atât a durat "spectacolul". Nici luminile scoase din priză nu sunt deloc semnalul că putem acum orbecăi, că ne rătăcim. Firește, nici de unii singuri nu rămânem cu totul, chiar dacă mai puțini, mulți plecând la casele lor, peste mări și țări. Și, da, chiar și fără decor, chiar trebuie să fi înțeles Cine a sosit. Pentru a rămâne.

Religios sau nu, omul cetății de azi are nevoie de ritmurile acestea care sunt, cum am sugerat, tot atâtea mesaje, conținuturi. Altminteri, pusă exclusiv pe metronomul muncii, al cheltuielilor sau al spaimelor, biata ființă riscă să fie dereglată. Fuga din dictatura cenușie a clipei nu se organizează ca absență, ci tocmai ca modulație, ca dinamică acolo unde părea să domnească nemișcarea, ca muzică acolo unde părea să fie liniștea, ca râs acolo unde părea să fie doar plâns stins. Da: El este aici. Deja.

DOXA!