Fondul sonor al identității (după cina cu Grigore Leșe)

îl asociem, în cazul nostru, dar nu numai, cu folclorul: frust sau prelucrat pe armonii simfonice. Până mai ieri, fără să mă gândesc prea mult, am avut o reacție constantă de respingere a simplificărilor vinovate, a „manelizării” interne operate de cântăreții de muzică zisă populară. Nu mi-a plăcut, repet: fără să analizez, aerul de continuare improprie a Cântării României, adică al amestecului toxic dintre ancestral și ideologic, dintre religiozitate și ateismul progresist al național-comunismului, de bun gust și de gust prost. Cu atât mai adânc m-am simțit și mă simt atins de sensibilitatea și autenticitatea unor rapsozi care au refuzat înainte de 1989, asemeni literaților sau altor creatori, să legitimeze pe față regimul totalitar sinonim dezrădăcinării noastre profunde. Pe scurt, am respins marxismul pe cobză.

Cele trei decenii din urmă nu au fost doar ani de zăpăceală, tranziție haotică, furăciune și integrare asimetrică, dar și de propășire (sic!) a unor subgenuri, a unor fondaluri sonore pe măsură. Ele s-au grefat pe urmele adânci din mentalul colectiv deja amprentat de amintitul național-comunism, de păunescianismul recurent. Flacăra a continuat să ardă. Bine, o să zică unii, așa sunt intelectualii: trădători de neam, insensibili, fițoși, înstrăinați de fibra poporului pe care ajung să îl disprețuiască, necunoscându-l. Nimic mai fals. În cazul meu și al altora se vede altceva, comun între timp multora, indiferent de nivelul de educație: urbanizarea ne-a pus în situația de a ne trăi românitatea în funcție de alte repere, majoritatea intermediate. Singură, Biserica, prezentă deopotrivă la oraș și la sat, a făcut puntea. În rest, folclorul transportat din rural în urbe a suferit accidente de parcurs, s-a autofalsificat în loc să aspire la o sinteză inteligentă în care să primeze autenticul. Asemeni unor tendințe inclusiv teologice, tradiția s-a redus la tradiționalism, iar viața la muzeu.

Măcar dacă toate formele memoriale ar fi la nivelul Muzeului Țăranului Român refondat de Horia Bernea! Dar nu sunt. Or, ce ne seduce(a), români și străini deopotrivă, la MȚR? Ce am spus: autenticitatea, care la rândul ei este o întâlnire fericită între vechime, simbol adânc și inteligență în sensul genuin al termenului de capacitate de gândire și înțelegere, țăranul (român) nefiind un raționalist ferecat în biblioteci, ci un practicant al rațiunii tuturor lucrurilor. Aceasta este, sumar spus, diferența dintre estetică și design, dintre cultura simbolică și propensiunea decorativă. Că nu s-a înțeles mandatul de recuperare și de dare mai departe în același timp se aude nu doar în muzica zisă populară, ci se vede inclusiv în pictura bisericească, în maniera în care ne-am acomodat, auditiv-vizual, atât de mult cu kitsch-ul încât revenirea la matrice ne pare, culmea!, artificială. Este ca diferența dintre păstrăvii de crescătorie, îndopați cu antibiotice și „furaje”, și cei de munte, de apă rece, prinși cu mâna printre pietre într-o noapte cu lună plină. Și nu întâmplător fac paralela: gradul de înstrăinare se simte, se gustă zilnic în hrana superchimizată, superprocesată, ajunsă otravă paradoxală care ne ține o vreme în viață, care este în fapt o proteză proteică.

Dincolo de faptul că, așa cum știm, gusturile nu se discută, a pune în discuție ceea ce este oricum discutabil nu reprezintă un capriciu și nici o insultă cu premeditare. În fine, ar fi mai multe de spus, dar nu vreau să plictisesc.

DOXA!