"Locul meu este acolo
unde deranjez cel mai mult"
(Paul Goma)
Concepută ca o aplicare a prevederilor Directivei NKVD pentru țările ocupate de sovietici, respectiv continuarea stoarcerii de informații și după finalizarea anchetelor și condamnarea prizonierilor politic, operațiunea a mers mai departe la Pitești, urmărind distrugerea personalității umane și tranformarea indivizilor în instrumente docile ale noului regim totalitar.
“Cea mai mare barbarie a lumii contemporane”
În perioada anilor 1949-1952, la penitenciarul din Pitești, asupra deținuților politic s-au desfășurat – sub coordonarea autorităților comuniste și sub titulatura de “reeducare” – acțiuni în cadrul cărora au fost utilizate metode de tortură fizică și psihică neîntreruptă, întinse pe perioade îndelungate și diabolic elaborate.
Cel mai mare și mai agresiv program de spălare a creierului prin tortură din întreaga Europă de Est, caracterizat de Soljenițîn drept “cea mai mare barbarie a lumii contemporane”, reeducarea prin tortură de la Pitești a avut drept scop, conform principiilor leniniste, lepădarea convingerilor politice și religioase ale deținuților, precum și alterarea pesonalității acestora până la punctul obedienței absolute. Scopul torturilor, bătăilor continue, umilințelor, a fost, în primă instanță, continuarea obținerii de informații și după finalizarea anchetei de la prizonierii politic condamnați deja, conform prevederilor directivelor NKVD pentru țările ocupate de URSS.
Torturați până la anularea completă a personalității
Spre deosebire de celelalte țări comuniste, doar în România, la Pitești, obținerea informațiilor nu presupunea oprirea cruzimilor, acestea continuând până la anularea completă a personalității deținuților.
François Furet, membru al Academiei Franceze, a vorbit despre Fenomenul Pitești numindu-l “una dintre cele mai cumplite experiențe de dezumanizare pe care le-a cunoscut epoca noastră”.
Din cei peste 1000 de studenți implicați ca victime, cea mai mare parte au fost tineri studenți membri ai Mișcării Legionare și ai organizației Frățiile de Cruce, restul fiind membri ai partidelor istorice, în special Partidul Național Țărănesc, dar și fără apartenență politică. Ei fuseseră arestați și condamnați pentru implicare activă în organizarea structurilor de rezistență armată anticomunistă din întreaga țară, dar și în acțiunile clandestine menite să asigure pe teritoriul României ocupate de sovietici un adevărat sistem de informații în favoarea serviciilor secrete americane, cu care se aflau în directă colaborare.
Patimile după Pitești
Metode dintre cele mai barbare de tortură psihică au fost aplicate tinerilor deținuți, cu scopul de a-i face să se maltrateze și să se umilească reciproc. Victimele fiind transformate în călăi, deținuții erau torturați chiar de camarazii lor apropiați.
Câteva exemple din larga gamă de torturi psihice aplicate la Pitești sunt concludente pentru oricine. Cei care refuzau să facă “autodemascarea” (să dea informațiile cerute de torționari) sau bănuiți numai că ar mai putea ascunde informații despre participanții la Rezistența anticomunistă, erau băgați cu capul în tineta cu dejecții, bătuți până la desfigurare, înfometați, obligați să stea într-o poziție incomodă fixă câte 17 ore pe zi, fiind bătuți cu bâta la cea mai mică mișcare. Erau forțați să bea urina, să-și mănânce fecalele, să bea apă foarte sărată și apoi să înseteze timp îndelungat. Deținuții erau forțați să scuipe în gură pe șeful organizației anticomuniste din care făceau parte, Umilirea publică se continua cu batjocorirea, în fața celorlalți deținuți, a tot ceea ce iubeau sau respectau mai mult, precum mama, soția, convingerile religioase sau politice. Deținuții erau obligați să simuleze săvârșirea sfintelor taine cu urină și fecale, cu care apoi îi împărtășeau pe ceilalți camarazi, precum și să participe, în Săptămâna Patimilor, de Paști sau de Crăciun, la organizarea unor orgii în cadrul cărora erau blasfemiate simbolurile creștine legate de Nașterea, Patimile sau Învierea lui Hristos. După ce deținutul își făcea „demascarea”, trebuia, la rândul său, să devină torționar și să convingă pe alții să se lepede „de putregaiul burghez”, să-și însușească ideologia comunistă.
Torturați neîncetat și nemaiputând suporta chinurile permanente, neavând nici posibilitatea sinuciderii, ca urmare a supravegherii neîncetate, deținuții cedau, mai devreme sau mai târziu, transformându-se în niște roboți spălați pe creier, anafectivi, devenind ei înșiși călăi. Cel mai mic semn de solidaritate sau compasiune față de cei chinuiți îi făcea din nou ținta torturilor. Trăind într-o teroare permanentă, suspectându-se unii pe alții, experimentau o permanentă alienare psihică, fără posibilitate de revenire.
Este interesant faptul că autoritățile represive comuniste au încercat transplantarea experimentului și în alte închisori și lagăre (Gherla, Ocnele Mari, Târgul Ocna, lagărele Canalului Dunăre-Marea Neagră etc.), prin transferarea deținuților reeducați și punerea în scenă a acelorași metode de tortură și despersonalizare, toate sfârșindu-se cu eșecuri.
Nici măcar în Uniunea Sovietică nu a existat ceva similar experimentului de la Pitești, singurul stat comunist unde se pare că ar fi existat încercări similare de reeducare – mai îndelungate, dar nu atât de violente și de intense precum la noi – fiind China din perioada lui Mao Tse-Dung.
Cum a aflat Occidentul
Potrivit uneia dintre victimele care au trecut prin reeducarea violentă de la Pitești și Gherla, regretatul istoric și profesor Radu Ciuceanu, Occidentul a aflat despre ororile de la Pitești prin intermediul evreului Vintilă Weiss, fost ofițer în Ministerul de Interne, devenit indezirabil și ajuns în temnițele comuniste, unde a cunoscut pe pielea sa ororile practicate împotriva deținuților. Eliberat și ajuns în lumea liberă, el s-a ținut de cuvânt, devoalând cele aflate despre experimental reeducării de la Pitești.
Mușamalizarea securistică. Procesele-mascaradă
În aceste condiții, regimul comunist, prin organul său represiv, Securitatea, a încercat să mușamalizeze gestionarea acestui macabru experiment, lansând o diversiune pe cât de aberantă, pe atât de penibilă. S-a înscenat o farsă judiciară, conform căreia conducerea Mișcării Legionare refugiată în Occident, în frunte cu Horia Sima, ar fi transmis în România ordinul ca legionarii deținuți în închisorile comuniste să se tortureze între ei până la distrugere, pentru a compromite astfel regimul communist de la București.
În cadrul acestui proces-mascaradă, au fost condamnați la moarte 22 de deținuți politic, în frunte cu Eugen Țurcanu, care deveniseră torționari și fuseseră folosiți de Securitate pentru administrarea reeducării. 16 dintre ei au fost executați, iar restul au fost exterminați lent, practic zidiți de vii într-un spațiu anume amenajat în Fortul 13 Jilava – abominabila Casimcă (detalii AICI).
Cadrele Securității însărcinate cu organizarea și conducerea experimentului au fost judecate și ele, însă doar așa, de ochii lumii, primind sentințe foarte ușoare și fiind repede puse în libertate, aproape toate reajungând din nou în sistem, unii ocupând din nou funcții babane.
(Sursa foto deschidere: memorialul închisoarea Pitești)
