Petre Țuțea

reprezintă, dacă mai trebuie să precizez asta, figura-moment care mi-a marcat ieșirea din adolescență. Cu toate consecințele știute și nu. 

Faptul, deloc glorios în sine, de a fi locuit la el o scurtă perioadă de timp, urmată de relativ imediata lui plecare dintre noi, într-o zi de 3 decembrie, nu explică integral influența lui asupra mea. Mai mult decât cu el în viață, m-am confruntat cu el după aceea, în cărți și capitole de istorie, în viziunea asupra unei societăți apuse, la noi și aiurea. 

Unul dintre vârfurile generației sale, Țuțea a întrunit fără rest toate condițiile perdantului personal și de grup: născut într-un moment fast, bucurându-se, după propria lui zicere, de privilegiul de a călători peste Carpați fără viză, bucurându-se de condiții optime de studiu, la Cluj, și având un început de carieră, la București, mai mult decât promițător, a fost printre cei vânați de comuniștii obsedați de “concurență”. 

A ieșit din pușcărie între vârste, nemaireușind să își întemeieze o familie, ducând o viață legendar-boemă, marcată de lipsuri și de umilința ca blazon, urmărit permanent, periodic chemat de tovarăși la ordine, încercând la limită să se împace cu timpul său, apucând, în decembrie 1989, căderea simbolică a comunismului și bucurându-se câteva luni, la propriu, de o (re)descoperire publică. 

Dintre cărțile sistematic confiscate de Securitate nu au apărut decât variante mizerabil editate – de fapt, needitate -, paginile proprii amestecându-se cu note de lectură. 

Memorabile au rămas până azi interviurile, afirmațiile sale cu turnură de aforism, impetuozitatea de mărturisitor al lui Hristos, imaginea de înțelept cu fesul pe cap, epava trupească a uneia dintre mințile geniale pe care Cioran spunea că le-a întâlnit vreodată în viața lui. 

În fine, ca destinul lui să fie în întregime românesc, să mai amintesc eticheta stupidă pusă de gardienii gândirii, numele lui Țuțea figurând, alături de Vulcănescu, Crainic, Stăniloae și, la rigoare, Eliade, Noica sau același Cioran, pe o listă a indezirabililor. Îmi răsună și acum în urechi, precum dezacordul unui trombon, “dezbaterea” dacă o stradă din Timișoara, de pildă, are voie să îi poarte numele sau nu. Detaliu semnificativ: placa memorială pusă de Asociația de Locatari a blocului unde a locuit, în gura Cișmigiului, a fost scoasă, martore fiind până azi patru urme de șuruburi, patru goluri ale unei existențe confruntate, în pușcărie și libertate, de multe, de prea multe ori, cu însuși Golul. 

Dumnezeu să îl odihnească pe robul Său Petre, 

să îl pomenim înainte de prima zăpadă,

iar nouă să ne lumineze mințile și caracterele!