"Locul meu este acolo
unde deranjez cel mai mult"
(Paul Goma)
nu a fost cu siguranță un oarecare, un „popă”. Cu o biografie marcată de sărăcie lucie, dar bogată în schimb în inteligență și tenacitate, trecând prin situații umilitoare – ar putea fi considerat cândva „patronul” spiritual al oamenilor fără adăpost din București – și prin cele extreme din pușcăriile comuniste, el este fără niciun dubiu un model sacerdotal. Cateheză și misiune socială, cântare bisericească și rugăciune aprinsă, Constantin Sârbu, laic și apoi slujitor al Domnului, le-a onorat pe toate. La început de viață pastorală, alături de minunata și nobila sa soție, la rândul ei un model de preoteasă. Om al epocii sale și alternativă morală în plin comunism, îndurând și rezistând, a fost pe cât de aparte pe atât de reprezentativ pentru lectura teologico-duhovnicească a veacului românesc trecut. Alături de alte figuri de egală anvergură, dar cu alți talanți, amprenta lăsată de el în inimile și memoria contemporanilor o depășește în adâncime și durată pe a multor diriguitori eclesiali, înveșniciți vremelnic în funcții, de atunci, dar și de acum.
Recent, mormântul din curtea bisericii Sapienției din strada cu același nume a fost deschis după aproape jumătate de secol. Mireasma specifică Sfintelor Moaște a copleșit, dincolo de nădejdea sau/și scepticismul celor care, unii din simplă curiozitate așa zicând neutră, au asistat la procedură. Vestea s-a lățit ca focul, întrebarea cum te comporți adecvat cu un mesager al cerului punându-se cu greutatea unei mari încercări, inclusiv sau în primul rând, oricât de aparent paradoxal, de natură administrativă. Pentru moment, Patriarhia a găsit ca fiind suficientă o soluție echilibrată, dar care, subversiv și binecuvântat obsesiv, ne interoghează în continuare: ce facem dacă dăm peste potențiali Sfinți? Cum „reziști” sacrului și cum îl delimitezi, fără a îl îngrădi și fără a îți scăpa printre degete? Îl „rezolvi” invocând așteptarea, durata în timp, ca verificat criteriu de cercetare și încredințare? Sau accepți fără mare gălăgie (și) o formulă intermediară între reînhumare, ca și când nimic nu s-a întâmplat, ca și cum nu ai fi primit niciun Mesaj, și începutul unei cinstiri care se va „valida” sau nu în ani? Se aplică „metoda Ilie Lăcătușu”, similară în totalitate „metodei Sfântului Ioan Iacob Hozevitul”? Sau pui cu seninătatea datoriei împlinite placa la loc pe mormânt?
Da, timpul va cerne ceea ce acum este concentrat, presant și pentru deloc puțini contrariant, derutant, la limită de-a dreptul smintitor, din orice privință. Dumnezeu va mai acționa prin cel bineplăcut Lui. Sau nu va mai acționa, trimițând un altul în locuri mai bine „pregătite”. Greu de spus cu precizie. Și este bine așa. Esențial rămâne să practicăm speranța lucidă, evlavia rațională și să nu luăm „situația” potențialului Sfânt prea personal, ca și cum noi am „lupta” pentru el, am pune „pile”, depunând însă mărturia cu care suntem datori de neiertat. Una peste alta, potențialul Sfânt „se descurcă”, chiar dacă pentru o clipă a părut „că încurcă”. Are grijă Dumnezeu. Cum s-a văzut și simțit, la propriu, deja.
Bucuria și comuniunea Sfinților!
Post scriptum: am locuit pe durata studenției în curtea de la Sapienței sub ocrotirea urmașului Părintelui Sârbu, a nu mai puțin vrednicului Părinte Constantin Voicescu, ambii mijlocitori întru Împărăția Cerurilor.
