La mulți ani, Monica Lovinescu, în eternitate!

O sută de ani de la nașterea celei mai cunoscute voci care a pătruns în casele înghețate de frig, paralizate de foame și de frică ale românilor în timpul comunismului. Le voi purta mereu Monicăi Lovinescu și lui Virgil Ierunca o afecțiune deosebită pentru primirea caldă în casa lor din Paris, pentru lupta lor de o viață, pentru că nu ne-au lăsat singuri.

Am auzit/citit în ultima vreme voci critice împotriva Monicăi Lovinescu, dar toate pe futilități decurgând din disconforturi personale, nimic solid, pentru că nimic nu poate atinge cu adevărat ceea ce este fundamental în personalitatea acestei femei care a ars pentru noi, într-o vreme în care mai toți ne „descurcam” cum puteam; o spun în cunoștință de cauză, știind detaliile relației cu Paul Goma, micile nedreptăți pe care și le-au făcut, și în care nu trebuie să intervenim noi, cu precarele noastre posibilități de înțelegere; acest pumn de femeie, cu o voință de munte și o conștiință a libertății și dreptății pe măsură, a fost bătută bestial în 18 noiembrie 1977, cu o zi înainte de aniversarea sa și cu două zile înainte ca Paul Goma și familia lui să ajungă la Paris, în exil. De ce? Pentru că îl susținea necondiționat pe Goma de la microfonul Europei Libere, și nu doar pe el, și critica regimul de la București. Iar Ceaușescu, prin Securitatea lui și prin mercenari străini, a vrut să-i închidă gura.

Imaginea din deschidere a apărut în cartea mea cu Paul Goma, „Dialog”, Editura Vremea, 2008. (Arhiva Paul Goma)