Progres (predica pe scurt)

Prima Duminică din Postul Nașterii Domnului ne aduce spre luare aminte o pericopă scurtă, aparent lipsită de subtilități, la limită inofensivă ca toate adevărurile ce nu ți se adresează nemijlocit, tocmai bună pentru a fi citată de clerici în dialogurile cu potențialii sponsori. Nu pare simplu să spui că bogăția este limitată în spațiu și timp, că nu o poți lua cu tine dincolo, că în Rai nu există bancomat? Nu se spune că așa cum te naști, tot așa o să și mori? Atunci, boss, de ce să nu dai, în viață fiind, ceva pentru sufletul tău? Sună coerent, dar dacă tot se bat câmpiile elizee ale teologiei bazilicale în legătură cu darurile celor trei Magi aduse acum la "închinare" în România: Cine spune asta? Cel care, la propria Naștere, a primit cadouri consistente în aur, smirnă și tămâie? Tocmai El să țină lecții? Iată că deja primul reflex progresist se manifestă incontrolabil. Cum ar fi de așteptat, provocând adică imensă dezamăgire de nu s-ar petrece, aici sunt trecute în revistă toate reproșurile la adresa oamenilor Bisericii: mașini, lux, mese copioase, veșminte și bijuterii, taxe și câte și mai câte din categoria „nu vă mai satură pământul!”. Ei bine, nu este așa. Mai mult: deloc.

Pilda Mântuitorului afirmă altceva. Nu renunți tu ca să câștige, așa zicând, El. Nu este o înțelegere, un contract sau model de „afacere”. Nu este nici măcar o sponsorizare, toți banii din lume și toate produsele neputând echivala valoarea în Duh a mântuirii. O paranteză: termenul-cheie al modernității este progresul, adică între timp luata ca atare convingere că omul, fidel schemei darwiniste a evoluției și selecției, înaintează, oricum, dar înaintează, depășindu-și condiția anterioară, emancipându-se, eliberându-se. Factorul de confort tehnic și nu numai este proiectat pe fundal destinal, omul ca specie fiind azi mai bine situat, obiectiv vorbind, decât acum trei sau patru secole în urmă. Problema apare din momentul în care progresul are în vedere mai întâi exteriorul, iar apoi, dacă nu deloc, interiorul. Acestuia din urmă, misterului din om, i se adresau cuvintele aspre „Nebune! În această noapte vor cere de la tine sufletul tău.” Tradus: alții, concurența, cei care vor la rândul lor să progreseze, te vor ucide. Unde este scăparea ta ultimă? Dumnezeu îi arată ultima sursă de cash care este El însuși. Această parte a averii nu o poate nimeni fura, nici fizic și nici digital. Am auzit asta și în alte pericope, nu?

Altfel formulat, în raport cu oamenii, dat fiind contextul nostru social-economic, nicio prosperitate bazată pe falimentul altuia nu va avea viață lungă. Nu pentru că Dumnezeu bate cu parul, ci pentru că progresul sau cum se mai numește – expansiunea, dezvoltarea, consolidarea etc. – nu poate fi scop în sine. Continuând cu raportul interior-exterior, oricât ai crește cifra de afaceri, riscul este ca propriile tale socoteli, personale, să iasă pe minus, să constați, după ce vei fi refuzat realitatea pe motiv că nu se înscrie în schema învățată la ultimul MBA, că devii un câștigător perdant. De aceea, pe foarte scurt, ar fi cazul să îți reglezi ținta, să treci în revistă fluxurile, contractele, livrările, echipa și să te întrebi sincer: dar din mine ce mai rămâne? Care sunt adevăratele mele dividente? Progresul este chiar totul? Este hambarul mai mare garanția unei recolte mai bogate? Până luni, la prima tranzacție pe bursă,

Sus să avem inimile!