Garda de Fier & Arhanghelul din Cer

Cineva mă întreba azi, de praznic, nu fără viclenie, care este "îngerul" românilor, exprimându-și regretul că nimic și nimeni nu mai este ca pe vremurile bune... Cum nu am avut pe moment răbdare să răspund, neavând nici acum, reiau un text din vara acestui an care poate oferi câteva capete de deslușire.

NU EXISTĂ „ÎNGERI AI NEAMURILOR”,

ci doar grupuri, etnii și națiuni, adică identități, care se revendică din idealul îngeresc. Cum acesta nu poate fi trăit abstract, „îngerește”, fără trup istoric, există Sfinți protectori, precum la noi Sfântul Apostol Andrei. Preluarea superficială a formulei veterotestamentare legată de angelismul unor neamuri, înțelese contrafactual ca fiind echivalente societăților de azi, a sucit multe minți și a costat multe vieți.

Primele generații de creștini nu aveau, oricât de șocant sună, niciun „înger” în sensul dat, nefiind un „neam”, ci tocmai că mai multe, lumea în care trăiau ei, mărturisindu-L pe Hristos cel înviat, fiind la rândul ei orice altceva dar nu diafană. Prigoana la care au fost supuși s-a datorat, mai ales, refuzului lor constant de a se închina „îngerului” epocii, împăratului autozeificat, autoritate totalitară, acoperind sfera civilă și religioasă deopotrivă.

Legalizarea și apoi promovarea Creștinismului a dus la primele mari deplasări identitare, cei oprimați de odinioară ajungând să prigonească la rândul lor, conștient sau nu. În ciuda receptării sale defectuoase, Eusebiu de Cezareea face în prezența lui Constantin cel Mare însuși diferența dintre episcopul dinafară și cel dinăuntru, adică dintre cei care periscopează simultan, unul în larg și celălalt în profunzime, marea vieții. Distincția misiunilor lor face posibilă sinteza datelor și stabilirea cu acuratețe a buletinului meteo al veșniciei coborâte în timp.

Bicefalismul bizantin a dus la apariția a două observatoare astronomice, metaforic vorbind, iar ulterior, aproape pe nebăgate de seamă, chiar și la două ceruri, la două lecturi, la două Adevăruri, puterea politică și autoritatea spirituală intrând inevitabil în conflict. Elementul de echilibru la început: monahismul, tagma formată din oameni fără miză biologică, adică fără cod fiscal, capabili să se comporte, spre disperarea titulaturilor puterii, pe pământ de parcă ar fi fost în cer. De aceea despre unii dintre ei s-a spus pe drept cuvânt că sunt clarvăzători, adică privesc dincolo de peretele contextului dat, de materie și contingență.

Monahizarea ulterioară a autorității bisericești prin confiscarea slujirii episcopale a distrus realismul de adâncime al vocației ascetice și a amestecat vinul virtuților atemporale, lucrate însă în timp, cu apa oportunităților clipei, în ciuda invocării veșniciei. Puterea profană s-a folosit de canoane și alte reguli ca să își consolideze legitimitatea și să își regleze inclusiv fără crimă problemele interne, dinastice, intrarea la mânăstire fiind tot același lucru cu ieșirea din politică, precum, ne amintim din Letopisețe, scopirea sau alt defect fizic major fiind impediment la domnie. Dar, bizar ecou, și la Hirotonie!

Ortodoxia a intrat în modernitate cu tot acest bagaj, extrem de sumar schițat mai sus, de unde dificultățile, erorile și inadecvările pe care noi, ortodocșii, nu le analizăm consecvent, dar pe care alții, porniți metodologic și mânați de tot felul de duhuri, le critică intens cu plăcerea măcelarului frăgezind schnițelul sub ochii flămândului. Pe scurt și pe tobogan, așa am ajuns de la „îngerii națiunilor” la lupta drăcească dintre acestea, rușii și ucrainienii împărțindu-și pământul pentru ca în curând, cum se anunță deja, să treacă și la masa succesorală a cerului.

Doxa & Detox!