Mitropolia (schiță de montaj)

Cum ierarhul de la marginea umedă a gândirii românești tot revine cu jalba privind un imaginar necesar update al propriului scaun – de fapt un high lift –, cum am auzit și o paralelă imprudentă făcută între această insistență și momentul ridicării Clujului la rangul mitropolitan și cum în general nu gust confuziile, mai ales dacă ele pornesc de sus în jos, de la catedră spre bază, mi-am propus să trec în revistă câteva elemente știute, doar bănuite sau unele pur și simplu neștiute.

BOR și sistemul mitropolitan

Pentru început, foarte pe scurt, Biserica Ortodoxă din România este unica în felul ei care a păstrat sistemul mitropolitan moștenit prin adaptarea, în epocă, a organizării teritorial-administrative a Imperiului Roman la nevoile Bisericii din primele secole aflată în plin proces de afirmare și de structurare. Principiul, cum a fost el transportat până la noi, cu mici zgârieturi, ca la orice mutare, traduce nevoia unei descentralizări care să ducă la periferie ordinea centrului însuși, precum și la centru reprezentarea adecvată a periferiei. Eclesial, același principiu traduce nevoia unui exercițiu sinodal la fața locului, funcțional între convocările aceluiași centru. Așadar, termenii cheie sunt aici teritorialitatea și responsabilitatea. La scara istoriei noastre, până să avem Patriarhia, țesătura canonică, liturgică și dogmatică a fost menținută tocmai prin sistemul mitropolitan. Mai ales dacă ținem cont de jurisdicțiile politice diferite sub care s-au găsit țările românești, unitatea a fost posibilă prin existența unor ierarhii distincte, iar nu concurente, fiecare regiune istorică fiind o Mitropolie aflată în comuniune cu celelalte structuri bisericești. Cum prea bine se cunoaște, Mitropolia Ungrovlahiei (1359) și Mitropolia Moldovei (1381/6) sunt cele mai vechi în ceea ce privește funcționarea, lor adăugându-se abia mai târziu, prin (re)înființare, Mitropolia Ardealului (1864), Mitropolia Bucovinei (1873), Mitropolia Banatului (1947) – aceasta din urmă reprezentând și ultimul act bisericesc major al Monarhiei înainte de schimbarea brutală de către comuniști a regimului constituțional al României –, Mitropolia Olteniei (1949), Mitropolia Clujului (2005). Înființarea, respectiv reînființarea Mitropoliilor nu înseamnă că, în absența titlului, nu ar fi existat ierarhii continue, chiar dacă crizele istorice aveau să producă și anumite lacune.

Recapitulând, structura mitropolitană a fost cea mai potrivită în absența unui centru, teritoriile românești fiind despărțite, cum tot ea, în modernitate, a marcat sudarea unității naționale inclusiv în plan bisericesc. Nu intru aici în detaliile privitoare la faptul, esențial de fapt, că autonomia largă a Mitropoliilor, inclusiv față de Patriarhia Ecumenică sau, în cazul Ardealului și a Bucovinei, față de Biserica sârbă din Imperiul Austriac, a dus la acumularea unor trăsături culturale diferite. Existența acestora avea să explice faptul că unirea bisericească ortodoxă a venit cu ceva întârziere, adică în 1925 (a nu se confunda cu Legea din iunie privind unificarea teritorial-instituțională a Regatului, aici fiind vorba despre confirmarea legală din luna mai a unificării eparhiilor sub autoritatea Sfântului Sinod), față de Unirea cea mare din 1918. În fapt, falia culturală de o parte și de alta a Carpaților, vizibilă și în alte elemente – mentalitate, practici sociale, arhitectură, urbanism, gestionarea proprietății private etc. –, funcționează până azi, chiar dacă nu cu violența și exacerbarea din interbelic. Legea și Statutul BOR din 6 mai 1925 vor confirma faptul că, urmare a aprigelor dispute, ardelenii, de pildă, au fost nevoiți să renunțe la o parte din moștenirea șaguniană bazată pe autoderminare și pe colaborarea dintre cler și mireni, prompt denunțată de unii „sudiști” drept influență protestantă. Nu este însă cazul să insist și cu atât mai puțin să scot în evidență cum a fost rescris același Statut în 1948 și apoi cel din 2008, republicat. Tuturor le este comună menținerea, în cazul discuției de aici, a Mitropoliilor care, alături de Arhiepiscopiile și Episcopiile sufragrane, formează osatura instituțională de bază a BOR. Pentru a înțelege oricine, o Mitropolie nu este ceva decorativ și nici lipsit de substanță. Dimpotrivă. Sigur, faptul că, după 1990, am înființat Mitropolii în zisa diasporă – două în Europa și una pentru cele două Americi – este o încurcătură semantică la rigoare penibilă, punctul de referință fiind Mitropoliile grecești, ale Patriarhiei Ecumenice, ierarhii noștri nedorind să fie pe o poziție subalternă, cum și Ion Antonescu a fost făcut mareșal pentru a nu fi sub rangul militarilor germani sau/și sovietici de top. Mitropoliile grecești însă, precum cele din Turcia actuală, din Grecia și din diaspora, sunt complet altceva, aș spune radical altceva decât Mitropoliile românești, dar, iarăși, mă opresc să dezvolt.

Ca tot ceea ce este legat de un teritoriu, sediile și întinderea Mitropoliilor s-au modificat constant, istoria profană și cea religioasă reprezentând cele două fețe ale monedei. Un exemplu: Mitropolia Moldovei a avut inițial sediul la Rădăuți, apoi la Suceava și doar de la jumătatea secolului al XVII-lea la Iași. La fel, în Muntenia, tronul episcopal a urmat jilțului domnesc: de la Curtea de Argeș la Târgoviște și apoi la București. Mutări similare regăsim și în istoria emisferei occidentale a Creștinismului, nu mereu centrul politic fiind în același oraș cu centrul religios. De pildă, Primatul catolic al Franței nu este la Paris, ci la Lyon, cum nici în Germania federală de azi, nu Berlinul dă ora exactă pentru catolici și cum nici arhiepiscopul-primat al anglicanilor nu își are sediul la Londra, ci, cum se știe, la Canterbury. Că vorbim despre structuri religioase consecvente locului istoric de înființare sau de cele dispărute, precum în Asia Mică sau Africa de Nord, sau de cele mutate din rațiuni pragmatice sau de cele noi, menite să corespundă provocărilor actuale – organizarea bisericească, revenind la Ortodoxie, este importantă, decisivă în stabilirea unei ordini ierarhice, a dipticelor, dar sub nicio formă sfântă și imuabilă. Mai ales într-o Biserică de tradiție apostolică, sinodală, precum este a noastră ortodoxă, organizării nu trebuie să i se dea înțelesuri artificial încărcate, precum teoria aceea cu Moscova drept „a treia Romă”. Când teritoriul devine mai important decât rânduiala, atunci ambiția locală iese din universalitatea credinței.

Compromiterea ideii mitropolitane

Acum, pohta vlădicului Teodosie nu corespunde nici criteriului strict istoric, discuțiile între cunoscători arătând că documentele nu pot fi siluite hermeneutic să dea informația dorită și sperată, ele nefiind „pe surse”, ci chiar sursele ca atare, dar nici criteriului pastoral, câtă vreme, văzând starea critică a eparhiei, se vede treaba că este prea mare pentru actualul titular, dezorganizarea, calitatea clerului, abuzurile, corupția și altele asemenea arătând că mai este mult de lucru. Ce este însă cel mai deranjant și chiar smintitor, mai ales pentru credincioșii care nici ei nu mai știu cum să se poziționeze, în toată tărășenia asta cu Mitropolia Tomisului rezidă nu doar în compromiterea pe termen lung a ideii prin asemenea ambasadori, ci mai ales în lipsa oricărui efort de a ascunde ambiția. Nu trebuie să fii analist subtil pentru a înțelege că, de fapt, capitalul de imagine acumulat de Teodosie mai ales în pandemie, pe fondul nesiguranței și a izolării la propriu, când orice contestație era luată drept dovadă de luciditate și de mărturie neînfricată, este consecvent canalizat către satisfacerea amintitei pohte de mărire. Or, cine gândește și acționează sub comandamentul acestui impuls nebisericesc, ci profund lumesc, nu va avea nicio problemă de conștiință eclesială sau sinodală să publice mesajele și corespondența din interior, să arate la gazetă scrisorile de la Patriarhie drept argumente ale „prigoanei”. Pe acest fundal schizoid, faptul că același ierarh s-a dotat cu o asociație căreia i se spune în chip fraudulos și confuzionant „Academie”, el și aliații lui fiind, vezi Doamne!, „academicieni”, nici nu mai șochează. Intră în logica ticăloșiei sistematice și consecvente. Dinspre marginea umedă a gândirii românești te poți aștepta și la o furtună de nisip, tocmai bună să îți intre în ochi, derutându-te fie și o clipă.

Mitropolia Clujului sau răspunsul la criza sistemului mitropolitan

În fine, cum s-a sugerat o comparație cu Clujul, câteva cuvinte din perspectiva unui martor nemijlocit. Înființarea fix a doua zi a noii Mitropolii după alegerea anterioară a lui Laurențiu Streza ca Mitropolit al Ardealului, în condițiile în care, cu excepția unuia singur, ceilalți viitori sufragrani nu îl doreau, a părut în epocă multora drept o lovitură de teatru pe măsura talentului de dramaturg a Arhiepiscopului scriitor Bartolomeu Valeriu Anania. Pentru câteva ore, pe Deal, noul urmaș al lui Șaguna credea că ține în brațe un pepene, pentru ca, la poalele aceluiași Deal, puțin mai târziu, să descopere furios că strânge între palme un... cartof. Dacă ar fi să facem comparații factual-simbolice, vlădicul Laurențiu a jucat involuntar, în regie bisericească, scena „Mihaela, dragostea mea!”. Personal, prima mea reacție a fost un râs nebun, să fii contemporan cu asemenea răsturnări neavând cum să nu te umple de bucuria dovezii lucrării manifeste a lui Dumnezeu care nu te ia în serios. L-am întrebat imediat pe Bartolomeu cum de i-a venit ideea cu Mitropolia la Cluj, iar răspunsul lui m-a descumpănit: nu dragă, nu este inițiativa mea, ci a celorlalți arhierei din Ardeal (și din, mai ales, Maramureș)! După trecerea efectului hilar, m-am mai gândit nițel, la rece, făcând remarca pe care o cred îndreptățită, chiar dacă profund inoportună în zilele acelea, că totuși Mitropoliile nu se fac la nervi și nici să îi tragi cuiva perna de sub fund. Nu poți regla neînțelegeri de natură personală prin inițiative structurale, instituționale, așa cum nu schimbi prevederi din Statutul BOR atât de mult, pe fundalul unor dezamăgiri, încât limitezi pur și simplu spontaneitatea Sfântului Duh. În plus, i-am spus atunci lui Bartolomeu, că nu mi se pare o strategie gândită până la capăt, tot ceea ce pornește de sus în jos, în loc să fie expresia voinței de la bază, riscând să fie corectat sau chiar desființat exact după aceeași rețetă, ceea ce s-a și întâmplat prin „reorganizarea” cu cântec la un an de la moartea lui.

Pe lângă supărarea lui Bartolomeu pe mine, devenit piază rea, eu făcând remarci critice în loc să aplaud din toată inima și până la capăt, episodul cu Mitropolia de la Cluj m-a învățat ceva esențial: alinierea astrelor se produce foarte rar și are un caracter năpraznic, imposibil de anticipat. Or, asta s-a petrecut în acele ore după alegerea pentru Sibiu: un defect de funcționare a principiului mitropolitan, amenințat să devină impracticabil prin lipsa de relaționare între unul și multiplu & reluarea spontană a argumentației pre și interbelice în favoarea Clujului ca adevărat centru al românității transilvane în România reunificată, renunțând la poziția periferică și tolerată de până atunci & simpatia majorității sinodale, în frunte cu Patriarhul Teoctist, față de ierarhii ardeleni și față de figura lui Bartolomeu care, să nu uităm, nu a candidat & lipsa de argumente contra și a unei atitudini de împotrivire demnă a însuși Mitropolitului ales al Ardealului care, culmea!, a și votat pentru Cluj, singurii contra fiind Mitropolitul Daniel și Episcopul Damaschin (Coravu). Cum am mai scris și cu altă ocazie, azi, de la distanța de timp, cred nu doar că dacă nu se făcea atunci Mitropolia la Cluj, nu se mai făcea niciodată, dar și faptul că a fost o mișcare inspirată, benefică pastoral Bisericii, efectele pozitive nefiind nici pe sfert vizibile, restul așteptând alte orizonturi de timp. Oricum, tot cum am mai scris, răceala dintre mine și Bartolomeu pe tema asta avea să dureze puțin, amândoi făcând, ca de atâtea ori în raportul nostru de oameni întregi la cap și la suflet, pași unul spre înțelegerea celuilalt, fiind deloc întâmplător alături de el până când, sub ochii mei și ținându-l de mână, și-a încredințat sufletul Părintelui ceresc.

Ce înseamnă, totuși, sinodalitatea, inclusiv cea mitropolitană?

Insist: de ce ar fi fost un mitropolit neales de sufragranii săi pricină de deturnare a însuși principiului mitropolitan? Cu riscul permanent asumat de a mă repeta, o Mitropolie înseamnă un teritoriu, o ierarhie locală și un sinod local, fiind în mic, așa zicând, ce este, în cazul nostru specific, Patriarhia sau BOR în mare: un teritoriu, o ierarhie, un sinod. Când raporturile ierarhice sunt avariate uman pe mai multe paliere, sinodalitatea însăși suferă. A face abstracție de această realitate ar fi un indiciu de falsitate, de ipocrizie, dimensiunea umană din definiția divino-umană a Bisericii fiind de la sine înțeleasă, altminteri am traduce complet nebunește misterul, atributul divin ca apanaj al ierarhiei, sediu al infailibilității și a unei paradoxale post-umanitate, iar umanitatea ca „slăbiciune” a tuturor celorlalți, clerici „subordonați” și laici la grămadă. Or, Tradiția ne arată limpede că există o lucrare, o harismă a comuniunii, că a fi primul, cel dintâi, nu înseamnă a fi cel mai tare, cel mai puternic, păstrarea, adâncirea și repararea din mers, precum astronauții care ies în cosmos pentru a repara Stația Spațială Internațională, fiind o chestiune de jertfă, iar nu una de prestigiu, de măreție, de stăpânire, de arbitrariu. Dacă nu ar fi așa, Domnul, păstor bun și înțelept, nu ar merge și după oaia pierdută, la fel de prețioasă precum și cele cuminți. Dacă nu ar fi așa, tatăl, întruchipare a Bisericii, nu s-ar bucura atât de mult și de zgomotos de întoarcerea, de convertirea fiului risipitor, iar asta indiferent de acreala celuilalt fiu, cuminte, canonic, bun administrator și harnic lucrător, protopop sau consilier. Dacă nu ar fi așa, în fine, deciziile sinodale esențiale, mai ales în materia propozițiilor de credință, dar nu numai, nu s-ar lua cu unanimitate îndelung lucrată, ci prin mecanisme electorale de tip democratic, ajungând inclusiv la tirania majorității. Divino-umanitatea Bisericii rezidă în faptul că, în ciuda rupturii din interiorul nostru, ca persoane, între chemarea spre virtute și căderea în păcat, între ascultare și ambiție, ne regăsim, uneori foarte lent, echilibrul, puterea de sus dată prin metanoia de jos. Sinodalitatea este laboratorul împăcării cu noi înșine și a păcii eclesiale care implică bătăliile anterioare, din care a extras ceea ce era bun, și oferă medicamente preventive pentru cele viitoare, inevitabile în lumea creată încă netransfigurată, cum nici noi, de la vlădică la opincă, nu suntem încă sfinți în ciuda râvnei, văzute sau nu, a fiecăruia în parte.

Un Titanic eclesiologic?

Știu: par cuvinte mari, dar ele, la firul ierbii, înseamnă literal, conform Evangheliei, că cine dorește să fie mare, primul, important, trebuie să slujească celorlalți, să se pună în serviciul lor, a conduce însemnând a renunța la tine în bună parte, culegând, sintetizând, reformulând cu fidelitate și inteligență gândurile, mai mult sau mai puțin inspirate, ale celorlalți. Altminteri, aceștia ajung paravanul colectiv a unei singure voințe care pretinde despre sine că este sinodală. Cu alte cuvinte: profunzimea spirituală și caracterul onest sunt condițiile fără de care, la nivel mitropolitan și nu numai, sinodalitatea riscă să devină un alibi, iar comuniunea celălalt nume, neașteptat și înfiorător, al complicității. Câtă vreme sinodalitatea este inima Bisericii, prelungirea Rusaliilor și actualizarea dialogului intratrinitar, ea nu poate fi ornament, titlu de glorie sau formă fără fond. Acesta era riscul după alegerea de la Sibiu și acesta este riscul dacă la Tomis se va mima sinodalitatea mitropolitană, de fapt, la momentul actual, dialogul dintre Arhiepiscopul de pe malul Mării Negre și Episcopul de pe malul Dunării. În aceste condiții, fără a distinge între soluție și capcană, între pescuirea pastorală și momeala triumfalistă, teologia noastră, teoretică și practică, ar intra, figurat și nu prea, la apă. Fără „contribuția” niciun iceberg, ci doar a inimii înghețate în plină încălzire globală care, să nu uităm, este doar propaganda negativă a pinguinilor de la Polul Sud la adresa urșilor de la Polul Nord.

DOXA!