Parascheva (predica pe scurt)

Așa a chemat-o pe mama – forma specifică: Parascovia –, așa cum tot astfel, în diferite variante, le-a chemat pe alte mame, surori sau prietene. Să nu uităm și de corespondentul masculin: Paraschiv. Statistic, numele este din ce în ce mai rar. Așa cum Gheorghe este înlocuit cu George, Ion cu Ian sau, pe aici, direct cu Johannes. Natalia, Dumitru sau Filofteia, Elena sau Constantin nu sunt nici ei prea mulți. Oricum ar fi, să porți numele sfinților este zestrea pe care, alături de limbă și de credință, o primești pe gratis, așa-zicând, de la părinți. Niciun frate avar și nicio cumnată otrăvită, cu atât mai puțin niciun vecin viclean nu o poate contesta, reclama în instanță. Iată de ce, la urma urmelor, ce faci din ea, dacă o revendici, trăind-o și actualizând-o, sau dacă o pui în cartoanele inutilității și o închizi în pivnița uitării, asta depinde de fiecare în parte. Conștienți sau zăpăciți, atenți sau distrați, înțelegători sau ignoranți, sfinții ne poartă oricum, înainte de a îi purta, fie și doar în buletin, noi pe ei. Și dacă sfinții au grijă de fiecare în parte, iată că ei pot veghea și asupra țărilor, așa cum Dumnezeu ține lumea toată.

Cuvioasa, cum știm, provenea dintr-o familie nu doar religioasă, dar și prosperă. Drumul ei spiritual a fost, interior și geografic, nespectaculos, neforțat, așa cum este al Maicii Domnului, model suprem pentru monahi și monahii, dar nu numai. Copilărind pe malul mării, nu departe de Istanbulul de azi, Parascheva a luat în picioare nisipul, a adunat scoici și pietre având forme sau culori aparte, a observat rotocoalele pescărușilor în căutare de hrană, iar seara, din pragul casei, o fi văzut cum treceau corăbiile, auzind zumzetul vocilor adunate în jurul focului, coloana sonoră permanentă a Orientului vorbăreț. Sub pătura de stele a nopții se va fi întrebat, cu naivitatea și puritatea copilăriei, care este rostul ei pe pământ, cum ar putea să fie pe placul lui Dumnezeu. Dacă ar fi avut talent, ar fi scris probabil poezii. Când alte fete de vârsta ei începeau treptat să uite de păpuși, pregătindu-se să devină mame, în ea a germinat dorința urmării lui Hristos, fapt care a purtat-o prin Tracia și în Țara Sfântă. S-a întors după mai puțin de două decenii acasă, de nerecunoscut, fără zarvă, trupul ei sfințit fiind doar mai târziu descoperit. De atunci face același lucru: minuni.

Moaștele Cuvioasei au reprezentat, să nu uităm, linia a doua a frontului dintre Creștinism și Islam. Pentru a le proteja de profanare, ele au fost mutate de mai multe ori, scăpând mereu de batjocură, chiar dacă, pentru scurt timp, au poposit inclusiv în palatul sultanilor. Aducerea raclei la Iași de către domnitorul Vasile Lupu a fost ultimul ei refugiu, de care Cuvioasa se bucură până azi și de care noi profităm. Pelerinajul, an de an, ne scurtează drumurile bătute cândva de ea. Dar ce găsim, de fapt, la Iași? Ei bine, daruri aparent lipsite de glorie, de strălucire sau spectaculos: smerenia, firescul sfințeniei, discreția și parfumul care anticipă aerul curat, nepoluat de păcate, al Împărăției. Motiv să îi cântăm, cu entuziasm sau încet, precum un cântec de noapte, pe malul mării vieții: “Întru tine, maică, cu osârdie s-a mântuit cel după chip; că, luând crucea, ai urmat lui Hristos; şi lucrând, ai învăţat să nu se uite la trup, căci este trecător; ci să poarte grijă de suflet, de lucrul cel nemuritor. Pentru aceasta şi cu îngerii împreună se bucură, Preacuvioasă Maică Parascheva, duhul tău.” La ieșire, cu duioșie, o sărutăm, asemeni părintelui copilul său.

Sus să avem inimile!