Bartolomeu și Vasile (istoria unei elecțiuni de suflet și minte)

Printre multe daruri ale vrednicului de pomenire Mitropolit Bartolomeu a fost și acela că nu s-a crezut și nici nu a mimat misticismul sau, cu un termen golit prin supraexpunere, duhovnicia. Om de litere și de rațiune, religiozitatea lui era una care aducea împreună fiorul copilăriei în natură, suferința fostului deținut politic și sofisticarea cuiva trecut prin lume, aflat cu oameni și în locuri de excepție, istorice la propriu. Își făcea pravila, ca orice călugăr, slujea sobru, fără pornirile și nervozitatea pe care am văzut-o cu groază la un ierarh care face caz de isihasmul lui nestăvilit. Avea un respect real față de oamenii cu adevărat duhovnicești, dar nu agrea deloc excesul evlaviei obiectelor, a papucilor, a veșmintelor purtate sau ale Sfintelor Moaște introduse în circuitul turismului bisericesc. De cel puțin două ori am asistat, după ce am și discutat pe temă, la refuzul ferm de al invita pe Efrem Vatopedinul să vină la Cluj, dacă tot era la Alba, cu brâul Maicii Domnului. În general, grecii îi erau suspecți, probabil un ecou și al experiențelor din America. Cât privește noile forme de cult, de vizite încrucișate ale Sfinților, unii la hramurile altora, așa cum erau ele promovate în primele două decenii de după 1989, pur și simplu le detesta. Își păstra convingerea că Sfinții au adrese fixe, că noi mergem la ei, nu invers, altminteri ce sens ar mai avea pelerinajul, poporul fiind cel aflat încă în Biserica luptătoare, dinamică, în vreme ce prietenii lui Dumnezeu erau ajunși la destinație. Iar despre lumina Învierii, nu îi putea intra deloc în suflet și în minte cum, deodată, modul de până atunci al sărbătoririi Sfintelor Paști era depășit de varianta cu kerosen, aeropurtată. Una peste alta, pe câtă luciditate pe atât de mult bun simț și pe câtă umilință în fața măreției Creatorului pe atâta respect față de creatura Sa. Nu se mințea pe sine și nici nu amăgea pe alții.

Cu un monahism format din bucăți, mereu pe fugă și pe drumuri ascunse, de teama arestării, avea nostalgia de a nu fi viețuit cu adevărat mai mulți ani în ritm monastic, fapt pentru care iubea călugării adevărați, nu pe cei „de protocol”, fiind agasat de maniera în care unii bifau tunderea în monahism doar ca etapă formală către ierarhie. În esență, pe lângă altele, asta reproșa el la mulți ierarhi noi: că nu aveau școala reală, cu frecvență, a chiliei. Ținea în consecință la mânăstiri, la moartea lui lăsând mai multe ctitorii și rectitorii, Nicula fiind cea mai cunoscută. Compensa cumva propria lui călugărie netrăită îndeajuns de mult prin cultivarea singurătății, a meditației, a plimbărilor lungi și a contemplării. Suflet de poet, slujitor al cuvintelor din Cuvânt, se adâncea în ale lui cu rigoarea și tenacitatea benedictinului aplecat asupra unui incunabul. Munca la diortosirea Sfintei Scripturi a însemnat de fapt asta: o viață ascetică, dimineața începând lucrul la ora patru, continuând la birou de la nouă și până după amiaza, frecvent inclusiv seara. Iar asta câțiva ani la rând, fără sminteală, fără pauze prea lungi și fără oboseală. Truda aceasta o considera contribuția lui monastică personală, forma de a sluji Domnului și de a Îi aduce mulțumire pentru încercările și vindecările, pentru ispitele și binecuvântările date timp de o viață. Fără să se proiecteze măreț pe fundalul istoriei, neavând ambiția de a „rămâne”, în betoane mai ales și mai presus, era țintit pe dincolo, pe Împărăția unde, cu adevărat, își dorea cu ardoare să ajungă, să fie înăuntru, fie și lipit de gard, cum spunea atât de plastic.

Imediat după instalarea lui la Cluj, în februarie 1993, eu aveam să plec la prima bursă, în Germania. Ea îmi fusese dată de Patriarhul Teoctist la recomandarea Părintelui Stăniloae, de formalități ocupându-se cel care avea să devină Mitropolitul Teofan al Moldovei și Bucovinei. De cum am ajuns, întâi la Leipzig, pentru cursul de limbă, apoi la Heidelberg, viitorul meu oraș de studii pentru cinci ani, dar înainte la Frankfurt am Main și Stuttgart, am început să iau în stăpânire limba – o învățam de la zero la 21 de ani, fapt pe care nici nu îl mai spun nemților, că nu mă crede nimeni –, dar și cultura. Ce mândru am putut fi să obțin un abonament la jumătate de preț la Gewandhaus-ul din Leipzig și ce bucurii inexprimabile, inițiatice la propriu, am putut avea la primul ciclu al oratoriilor lui Bach, înmormântat la doi pași de sala de concerte, în Thomaskirche. Ani de zile am căutat – și am găsit – ultima înregistrare la orga originală, distrusă în război, sub bagheta unui perfecționist precum Günther Ramin. De Bach aveau să se lege mai multe episoade, inclusiv în alte părți ale lumii, dar nu insist aici. Cronologic, după cursul de limbă de la Leipzig, cel de jurnalism și de practică ziaristică – ce zbor razant: de la primele luni de limbă la primele texte și corecturi la ziar! – de la Frankfurt, am stat aproape un an la Stuttgart, continuând acolo practica jurnalistică la o publicație religioasă cu un tiraj pe vremea aceea de peste două sute de mii de exemplare în fiecare săptămână. Acolo, la redacție, am fost căutat de un înalt consilier al Bisericii Evanghelic-Lutherane din Württemberg. Responsabil cu relațiile interbisericești, consilierul moștenea poziția unui personaj de poveste, Eugen Hämmerle, neamț îndrăgostit de Ortodoxie în timpul detenției din lagărul de pe frontul de Est, în Rusia, un destin similar cu al altuia, profesor la Heidelberg, Friedrich Heyer, staționat însă în Ucraina. Heyer era coleg de generație și apropiat academic de o altă cunoscătoare a Ortodoxiei, profesoară la Erlangen, Fairy von Lilienfeld, fiică de baron neamț din Baltikum, adică tocmai din zona de întrepătrundere a culturii nemțești cu cea rusească, amprentă pe care o purta un alt baron, dar convertit, și anume Patriarhul Alexei, predecesorul necioplitului de Kirill. Asistentul doamnei von Lilienfeld avea să fie un nume iarăși cunoscut nouă, recent mutat la Domnul: convertitul Karl Christian Felmy. Pomenesc aceste nume și legăturile dintre ele tocmai pentru a sublinia cum se formează capilaritatea cunoașterii, cum se îngemănează în mod neașteptat și neprogramat munca intelectuală cu suflarea Duhului. Asupra acestui univers, pe care l-am cunoscut și prin alți studioși, mulți deveniți prieteni, din alte țări și de pe alte continente, am să revin însă în alt text.

Așadar, când mă căuta la redacția din Theodor-Heuss-Straße din Stuttgart consilierul Manfred Wagner, și el de fericită memorie între timp, nu aveam habar în ce aveam să intru, ce aventură începea. Pentru a scurta, cu el aveam să discut o posibilă legătură cu Clujul, el fiind de părere că lutheranii germani nu se pot limita la contactele cu alți lutherani din fostele țări comuniste, că trebuie să îi cunoască și pe ceilalți, în cazul nostru: pe ortodocși. Îmi aduc aminte că am și făcut în discuția cu el și prima mea poantă lingvistică în germană – ulterior am aflat că există expresia ca atare, eu doar intuind-o – , spunând că, după 1989, trebuie să se treacă von der Patenschaft zur Partnerschaft, adică de la nășie/ajutor în vremuri grele la tovărășie/colegialitate în plină reconstrucție. Așa au început proiectele comune: de la aparatura pentru ziarul și editura Renașterea a Arhiepiscopiei noastre la subvenționarea unei cărți de rugăciuni – nu știu dacă realizați ce însemna asta în acei ani: să tipărești 50.000 de exemplare! – și de la parcul auto la proiectele sociale precum căminul de bătrâni din Mociu sau Câmpia Turzii, policlinica Christiana din Mănăștur sau aparatura pentru nou înființatul radio Renașterea. Toate acestea și altele pe care nu este locul să le enumăr aici au însemnat vizite de o parte și de alta, delegații, scrisori, bugete, muncă de lămurire, inclusiv la Cluj, unde lutheranii maghiari erau vădit deranjați, pledoarii în ședințele de la Stuttgart și Hanovra, la sediul central al Bisericii Evanghelice din Germania, iar la mijloc eram eu pe post de hermeneut bătând șoselele cu mașina sau brăzdând cerul cu zeci de curse de avion. Bartolomeu se bucura că se mișcă lucrurile, că în condițiile financiare mizerabile în care găsise eparhia, iată că sufla un aer proaspăt. Desigur, figura Arhiepiscopului era liantul româno-german, la el referindu-ne și unii și alții, toate cele puse pe roate reprezentând expresia nu doar a loialității mele față de el și Biserică, dar nu mai puțin a imensului respect de care se bucura ierarhul ortodox printre nemții de tradiție nu doar lutherană, ci pietistă la propriu. Un Kraftakt cultural de proporții. Repet: pentru cine știe ce situație gri plutea peste România acelor ani, ceea ce povestesc aici este la limita ficțiunii. Sau, revin, a lucrării neașteptate și te miri prin cine a lui Dumnezeu.

Dimensiunea filantropică, socială, luând amploare, ne tot sfătuiam la telefon – vorbeam săptămânal cel puțin o oră, de regulă sâmbăta seara – cu cine și cum să gestionăm coerent din partea noastră fluxul de ajutoare, bani și oportunități. Bartolomeu se gândea la un manager, tot spunându-mi cum făcea el în America, ce colaborare bună avea cu șeful tipografiei, iar eu aducându-i aminte că România anilor 90 seamănă într-adevăr cu America, dar mai ales cu Nevada, cu pustiul, cu praful și pulberea. Am facilitat în paralel și câteva burse, tot la Heidelberg, la Institutul Teologic de Studii Diaconale/Sociale, sperând să formăm și oameni cu competență, dar asta era o investiție care cerea timp până să dea roade, dacă le dădea și pe acelea. Nici eu nu mă mai puteam împărți în atât de multe, între timp ajutând și tânăra Mitropolie a Germaniei, mijlocind cu Manfred și acolo finanțarea parțială a sediului de la Nürnberg, faptă pentru care nu am fost iertat nici azi (sic!). Implicat cum eram în chestiunile bisericești, mi-am schimbat inclusiv tema tezei de doctorat, trecând de la monahismul egiptean al secolelor III-IV, majoritatea surselor culegându-le de la Paris, la chestiunea eclesiologiei greco-catolicismului revenit în legalitate după suprimarea abuzivă din 1948, drumurile de cercetare purtându-mă aproape lunar la Roma. Umblam de la un capăt la altul al Europei cu laptopul după mine – un Toshiba Satellite de maximă senzație în acei ani, scump cât o mașină la mâna a doua, robust precum un tanc, cadou al unui milionar neamț colecționar de icoane ortodoxe! –, care m-a ținut nouă ani, și cu foldere deschise nu doar pe desktop, ci mereu actualizate în minte. Era epoca tinereții internetului, iar telefonie mobilă aveau doar cei cu adevărat foarte bogați. Totul se făcea prin telefoane fixe, fax, mesaje vocale și multe, multe scrisori. Am și acum câteva geamantane pline. La Cluj, precum în restul României de atunci, timpul curgea mult mai molcom, la fiecare vizită parcă nimerind în spatele scenei, înainte ca spectacolul să înceapă, amânat în ultima clipă. Nu, nu era bai, pentru mine fiind o reală odihnă, dar faptul că nu țineam ritmul cu partenerii nemți ne dezavantaja. Cu prietenul și colegul Ștefan Iloaie am salvat multe situații pe muchie. Și așa reveneam în discuția cu Bartolomeu: ce facem?

Cum Irineu era inutilizabil, omul neînțelegând să se implice cu absolut nimic, Bartolomeu a luat taurul de coarne în stilul lui și a cerut un al doilea post de episcop-vicar. Majoritatea sinodalilor știind că vicarul existent este, în fapt, ca și inexistent, votul s-a dat relativ fără mari rezistențe. Deja la data cererii postului, Bartolomeu își identificase omul. Pe acesta eu îl cunoșteam deja de câțiva ani, mergând inclusiv la apartamentul din Mănăștur unde locuia cu mama lui, peste drum de casa părintească demolată. Timp de aproape două decenii mi-a fost și duhovnic. Nu îmi dădeam seama dacă este bun organizator, dar nădăjduiam ca noua funcție să îi dea autoritatea de a impulsiona anumite procese de decizie. În plus, tot de la început, am salutat cu entuziasm alegerea lui Bartolomeu să pună un episcop la noul sector social-misionar, filantropia nefiind o chestiune eminamente de administrație, ci o lucrare harismatică, tainică, o concretizare a funcției sfințitoare și îndrumătoare a Bisericii. Nu doar de manager are nevoie neputința lumii, ci înainte de orice de dragostea de părinte care le rânduiește apoi pe toate. În plus, Bartolomeu vedea în alegerea unui om care a ținut timp de decenii Clujul în palmele lui duhovnicești încununarea binemeritată și binevenită a acestui apostolat. Ca să nu par euforic, eram amândoi recunoscători pentru gândul cel bun, cu adevărat înalt, al Arhiepiscopului. El îmi repeta: vezi, Radule?, când cauți departe și anapoda, dar zadarnic, dai în cele din urmă de ceea ce este aproape și de folos. Indeed! Jawohl, mein Herr! Vestea că Părintele Vasile Flueraș va fi hirotonit episcop-vicar a surprins multă lume, pe cea mai mare parte în mod pozitiv. Evident, în aripa stângă a reședinței, cineva se întuneca și mai tare în pucioasa resentimentului, văzându-și, cum avea să tot o spună apoi peste tot, furată strălucirea niciodată avută.

În rest, Hirotonia și apoi lucrarea de om al blândeții, de consolator și rugător a Preasfințitului Vasile Someșeanul sunt îndeobște cunoscute și recunoscute. Inclusiv nemții aveau să îl primească cu entuziasm, văzând în el înțelepciunea celui care l-a ales. Am mers cu vlădicul de mai multe ori în Germania, o dată sau de două ori la Stuttgart, iar altă dată, în alt context, la Berlin. Simplitatea și candoarea lui au cucerit oameni importanți, prezentându-l nu doar episcopului de la Stuttgart sau primului-ministru al Landului, ci și unor parlamentari din Bundestag. Noblețea lui îi permitea orice dialog, la orice nivel, acolo unde nu știa, întrebând și unde nu înțelegea, spunând. Revin, în loc de concluzie, la chimia aparte care a făcut posibilă lucrarea a doi oameni atât de diferiți, dar complementari, precum Bartolomeu și Vasile. Cu riscul de a pastișa o formulă celebră, aș zice că primul s-a odihnit în al doilea, iar blândețea celui de al doilea s-a întemeiat pe fermitatea celui dintâi, că munca ierarhului cărturar s-a prelungit prin munca ierarhului taumaturg, pe ambii unindu-i misiunea Bisericii lui Hristos, drumul spre Dumnezeu cu și prin oamenii pe care au avut nobila chemare să îi zidească, să îi lumineze și să le șteargă, la vreme, lacrimile, să-i bucure cum o fac și acum, când doar ne amintim de ei. Ce privilegiați am putut fi!

DOXA!