Văduva (predica pe scurt)

Am crescut doar cu mama, tatăl meu murind când aveam două luni. Nu l-am cunoscut. Nostalgia aceasta mă urmărește până acum. L-am căutat – și l-am găsit! – în “bătrânii” care mi-au călăuzit pașii, în prietenii mai mari și, cu adevărat, mai înțelepți, dar și în cărți, în idei, în vise, în melodii. Copilăria, de altfel fericită grație inconștienței și a lipsei de repere, am petrecut-o între blocul mizer, comfort 2 sporit, curțile mătușilor mele și biblioteci. Am văzut-o pe mama cum bătea cuie, schimba lița de la tabloul electric, cum văruia, spăla și gătea, cum mă apăra la ședințele cu părinții sau mă ferea de golanii cartierului. Crescând, am ajutat-o cât am putut. Copil și apoi adolescent, am parcurs etapele formative mereu cu gândul la ea. Simetric, viața ei se orienta după soarele care eram eu. De unde dorința de a îmi oferi ceva peste putințele materiale, împrumutând de la CAR și înscenând, la propriu, bunăstarea pentru câteva zile sau săptămâni, urmând apoi să plătească luni întregi ratele fericirii. O ascultam cum îmi povestea despre mizeriile de la serviciu, cum se tot străduia zadarnic să primim o locuință mai bună, cum, la lumina lampei pe gaz, făcea închiderile de lună pe niște cearceafuri de hârtie pline cu cifre.

Domnul, ucenicii și cei care se țineau scai de ei, se apropie de cetatea Nain și, până să treacă de poartă, văd o scenă cutremurătoare: văduva își petrecea singurul copil la groapă. Solidaritatea celor din jurul ei dorea să exprime durerea pe care oricine ar fi avut-o într-o asemenea situație. Da, nu cred că există durere mai mare, mai adânc împlântată în suflet și în inimă decât cea a părintelui îngropându-și rodul vieții și odată cu acesta anii de grijă, de zbucium, dar și bucuriile, mulțumirile, speranțele. La Galați, o doamnă bibliotecară își pierdu-se fiul într-un stupid accident la mare. Nu era zi în care, mergând la bibliotecă, să nu o văd plânsă, trasă la față. Îmi amintesc reacția ei, mereu aceeași, când treceau, în sunet de alămuri, cortegiile funerare. Se zbătea precum pasărea în colivie, tremura și, iarăși, plângea. An după an. Ceasul se oprise la ora morții singurului ei copil. Nici aurul toamnei și nici verdele crud al primăverii, nici briza verii și nici nămeții Crăciunului, la un loc, nu o puteau înveseli. Nu aveau nici voie. Cred că ar fi simțit ca pe o trădare să fie bine fără copilul ei. Codrin.

Întocmai ca la nunta din Cana sau din alte momente unde intervine spontan, Domnul reacționează fundamental omenește. Nu poate lăsa situația așa. Nedreptatea păcatului – moartea – nu trebuia tolerată. Se apropie de cel adormit și, precum un deșteptător, îi spune ferm “Scoală-te!”. Cum relatează Luca, adică detaliat, apoi “Iisus l-a dat mamei sale”. Creatorul a restituit creația. Ce răsturnare! Casa se va umple iarăși de râsete, de zgomotul vaselor de lut, a cupelor, de mirosul pâinii și a cărnii pe jăratec. Azi, nu știm dacă mama și fiul ei înviat au fost de “partea” Mântuitorului, dacă s-au convertit sau dacă s-au manifestat într-un fel anume recunoscători. Nici nu contează. În esență, fiecare, conștient sau nu, mai devreme sau mai târziu, ne ducem copilul din noi, cel al inocenței, al uimirii și candorii la groapa așa-numitului cimitir al realității. De aceea și nădejdea, deloc metaforică, să fim înviați sufletește la vreme. Spre bucuria părinților. Și a lui Dumnezeu.

Sus să avem inimile!