Blestemul lui Iuda. Partizanul Ion Gavrilă Ogoranu: ”O spun cu durere: vânzarea de frate e o boală națională de care, dacă nu vom reuși să ne vindecăm, ne va ucide ea pe noi. Uciși am fost numai atunci când am fost vânduți”

E o certitudine documentată: niciunul dintre partizanii făgărășeni conduși de Ion Gavrilă Ogoranu nu au fost uciși în munți și codri, în luptă directă cu trupele de Securitate și Miliție, ci au pierit numai în urma unor trădări venale, care i-au izolat în locuri propice împresurărilor și ambuscadelor securistice. În luptă direct, partizanii au reușit întotdeauna să rămână în viață, chiar dacă uneori au suferit răni grave. Trădați însă, au ajuns în gropi comune încă necunoscute. Cu unele excepții, această situație o întâlnim și în cazul celorlalte grupări de rezistență armată din România comunizată și ocupată de trupe rusești. 

În prețioasele sale memorii (”Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc”), regretatul Ion Gavrilă Ogoranu punctează un aspect prea des trecut sub tăcere: ”O spun cu durere: vânzarea de frate e o boală națională de care, dacă nu vom reuși să ne vindecăm, ne va ucide ea pe noi”.

Podul.ro vă prezintă în integralitate fragmentele la care facem referire: 

”Cititorul poate s-a și săturat de câți au fost uciși în această carte până acum. Și-l previn că cele mai multe dintre numele întâlnite și altele pe care nu le-am pomenit încă vor muri la rândul lor. Dar niciunul nu va muri în luptă deschisă. În luptă, în munți, vom fi răniți, dar morți niciunul. Uciși am fost numai atunci când am fost vânduți. 

În spatele fiecărui tânăr ucis în această carte se află un Iuda știut sau neștiut. Niciunul care se va căi și se va spânzura, ci din cei ce se vor folosi de plata vânzării și vor ajunge mari și tari și vor arunca cu noroi în memoria celor pe care i-au vândut. Sunt și din cei care stau în scaunele cele mai înalte în biserică și nu se sfiesc să intre pe ușa împărătească în altar. 

Cer răzbunare? Nu! Pentru noi, nu. Noi am fost luptători și, când am pornit lupta, ne-am asumat riscul morții și al suferinței. Dar neamul românesc, dacă nu-i va judeca pe vânzători, fie și numai dându-le numele în vileag, va fi sortit să fie vândut din nou. Vor mai veni vremuri grele și, de vor fi atunci Iude, când le va încolți gândul de a se duce la farisei să-și vândă frații, să se cutremure și să se oprească, amintindu-și ce-au pățit alții, care au vândut. 

Noi? Mi-aduc aminte că de multe ori, la munte, discutam cum să-i pedepsim pe cei ce ne chinuiau și ne ucideau. Unul zicea una, altul alta. Profesorul era de părere să-i fugărim prin munți și păduri, fără să-i ucidem, măcar vreo câțiva ani. (…)

Procentual, câți sunt din cei în stare să te vândă? E greu de spus. Dar sunt în satele și orașele noastre oameni care-s gata să te dea pentru un pahar de băutură. Dacă prin vânzare ar putea câștiga ranguri și avere sau să apuce vreo funcție, o fac fără nici o reținere. Uneori se și laudă cu fapta lor. 

Supere-se toți patrioții de operetă, dar o spun cu durere: vânzarea de frate e o boală națională de care, dacă nu vom reuși să ne vindecăm, ne va ucide ea pe noi. Să nu dea Dumnezeu să zicem și noi ‹Sângele lor să cadă asupra noastră și asupra copiilor noștri!›”.