Realitatea Bisericii & realitățile concurente (o punere la punct social-teologică)

Unii analiști mor de dragul Bisericii noastre și livrează publicului larg false diagnostice, își exprimă îngrijorări iluzorii și lasă de înțeles inclusiv soluții, dar otrăvite. În linii mari, sunt două teze la care am să răspund în cinci puncte:

1. BOR are mesaje duble, când, prin purtătorul de cuvânt al Patriarhiei, condamnă naționalismul, când, la bază, tolerează puseuri putiniste și altele asemenea. Cu alte cuvinte, nu este un actor cinstit, spunând fiecăruia ce vrea să audă. De unde și concluzia că pozițiile ei corecte sunt doar de vitrină, adică artificial aranjate, împăiate și decorate, în vreme ce doar cele deviate o definesc în mod real, la firul ierbii și, de ce nu, chiar „dogmatic”, a se vedea discursul lui Liiceanu la lansarea cărții lui Schmitt. Urmarea radicală, neexprimată cu atâta claritate: BOR nu trebuie băgată în seama, ci tratată eventual ca PSD-ul, „ciuma roșie”, lupta lui #rezist având toate motivele să se extindă și asupra Bisericii. O mică repetiție pe viu a acestei sinteze de mesaje și acțiuni am văzut-o deja după drama de la Colectiv, când „directori de opinie” semidescoperiți au vrut să deturneze manifestarea antiguvernamentală și spre Colina Bucuriei intrată în panică la propriu. Doar cunoscuta hârâială dintre păpușari a împiedicat desăvârșirea scenetei.

2. BOR riscă să se autosecularizeze pe modelul confesiunilor occidentale prin faptul că, tot prin vocea purtătorului de cuvânt al Patriarhiei, dar și a altor voci – răufamații „intelectuali” care tulbură liniștea –, se pronunță în toate momentele importante, de la pandemie la războiul din Ucraina, de la azilele de groază la atitudini ale unor ierarhi. Adică, chiar dacă este majoritară, Biserica Ortodoxă vrea să inducă impresia că este factor politic omniprezent, la vedere și nu numai. „Sfânta” îngrijorare rezidă în eventuala pierdere a specificului spiritual care ar trebui să facă din Biserică o realitate exclusiv contemplativă, suavă, cu picioarele în magma istoriei revolute și cu capul în norii unei Judecăți de Apoi consecvent amânate. Și aici, concluzia este brutală și lipsită de echivoc „ciocu’ mic!”.

Acestor teze, difuzate pe bucăți mici, în repetiție și pe diverse canale, ar trebui să le fie clar câteva chestiuni esențiale pe care autorii lor fie nu le înțeleg, fie le ocolesc cu aceeași ticăloasă „obiectivitate”. Așadar, în cinci puncte:

1. Biserica lui Hristos este o realitate marcată de diversitatea chipurilor lui Dumnezeu în oameni, comuniunea nefiind sinonimă cu aplatizarea, ci expresie a coexistenței nu doar a mai multor generații, ci inclusiv a mai multor temperaturi sufletești, contemporaneitatea cu misterul credinței nefiind o chestiune exclusivă de timp, ci de integrare într-un flux pe care îl numim Tradiție. Mai departe, unitatea bisericească este dată de cele două capete: de începutul promisiunii (Botezul ulterior adâncit în semnificațiile lui) și de împlinirea pe care o numim impropriu sfârșit (Sfințenia sau transfigurarea). În lumina, mai puternică sau mai slabă, a arcului electric astfel format ne ducem viața personală și comunitară deopotrivă, diferențele dintre creștini, în interiorul intim, fiind nu de natură gnostică (știutori versus neștiutori, „deștepți” versus „proști”) ci de limpezime, de vedere (vizionară la propriu sau încețoșată). Este motivul pentru care cateheza este indispensabilă și, în același timp, inseparabilă de viața liturgică, a înțelege reprezentând un plus de existență. Doar așa Cuvântul lui Dumnezeu personal este sursă de viață pentru alte persoane. În fine, de aici provine inclusiv insurmontabila diferență dintre teologie și ideologie.

2. În viața cotidiană, cu ancorele acestea descrise mai sus pe scurt, Biserica este, într-adevăr, o prezență cel puțin contrariantă, dacă nu de-a dreptul paradoxală sau, în mințile simplificate ale unora, inconsecventă, incapabilă să își onoreze propriul ideal și complice a celor care nici măcar nu îl au. Pe românește, are vrerea, prin reprezentanții ei omenești, să aibă și slănina în pod, inclusiv cu fonduri europene, dar și sufletul în Rai. În atari condiții, unității liturgice ca expresie a balansului dintre cateheză și experiență, dintre învățătură și practică, îi corespunde sau ar trebui să îi corespundă și o unitate să o numesc social-teologică, adică etică, prin care întâlnirea oricum fundamental conflictuală dintre Evanghelie și lume să nu se traducă la nivel personal și colectiv în schizofrenie sau alte tulburări de personalitate. Or, la acest nivel catehetic și social-teologic ne aflăm în prezent. Întârzierea, fără a oferi explicații comode, vine nu în ultimul rând din paradigma abuzivă conturată în comunism, în perioada în care Biserica era tolerată exclusiv liturgic și, eventual, ca argument în discursul naționalismului ceaușist. Cât de greu ieșim din coada toxică a cometei lungi de jumătate de secol, asta o vedem de trei decenii nu doar în cazul Bisericii, dar și în acela mai larg al societății românești.

3. Aflați în punctul acestei anevoioase recuperări, ne confruntăm și cu provocările de ultimă oră: de la refacerea hărților lumii la tehnologie. În iureșul acestor date, trăind acut diferența dintre noblețea baptismală și mizeria ideologică, dintre un firesc neprețuit suficient până acum și aberațiile care curg pe bandă continuă, avem nevoie nu doar de criterii duhovnicești, deja fixate de Tradiție, ci inclusiv de criterii etice de lectură a realității. Asta deoarece, nefiind „rețetă” și nici panaceu universal, ci pe cât de precisă la nivel personal pe atât de inadecvată global, duhovnicia nu pretinde că le știe și le rezolvă pe toate, alăturându-se chestiunilor practice, de la organizare bisericească la deja citata teologie socială. Iar rolul ingrat al traducerii duhovnicești în plină realitate, a specificului în mijlocul heteronomiei, fără a se dizolva și nici adapta tălâmb, revine autorității ierarhice și conștiinței teologice deopotrivă. Altfel spus, a fi azi episcop, precum și odinioară, înseamnă în chip obligatoriu să pui la treaba organismul de credință și de gândire, să prezidezi atât sinaxa euharistică, originară, a trecutului actualizat, cât să înlesnești și consensul interpretativ de acțiune, a prezentului reoriginat în sensul din care iese în mod sistematic cu tot cu purtătorii lui botezați, inițiați.

4. Acesta fiind șantierul comunității de credință din prezent, în duhul discernământului invocat mai sus, este nu doar binevenit, ci chiar obligatoriu să avem lecturi, descifrări și poziții față de agenda comună a omului credincios și cetățean într-unul singur. Manipularea inclusiv cu teme pseudo-religioase a cetățeanului de către ideologia militantă, de politic, nu poate fi strunită decât demascându-i intenția impură, spunându-i pe nume, arătând că este izvorâtă din duh înșelător, adică în răspăr ontologic cu Evanghelia lui Hristos. La fel, nevoia de atitudine, de îndrumare și interpretare se resimte și în legătură cu corupția ca marcă de țară, dar și față de teme de graniță precum moartea cerebrală, libertatea și manifestarea ei, raportul dintre utilizator și utilizare în tehnică, responsabilitatea ecologică, etc. În orice direcție am privi, a fi absent în asemenea cazuri, a face pe evazionistul istoric și demisionarul etic, nimic spunând sau doar de formă, superficial și cu lehamite, este o contra-mărturie, un autodenunț identitar la capătul căruia este justificat să întrebi Cui (mai) slujesc oamenii Bisericii, clerici și laici deopotrivă. Iată de ce, putem fi doar recunoscători, fără a exagera sau miza impropriu, celor care, ierarhi, profesori de teologie, monahi și monahii, preoți și diaconi, laici interesați, purtător de cuvânt al Patriarhiei sau preanefericiți „intelectuali creștini”, în chip distinct și la un loc, ne ajută în efortul de a ne plasa corect între peren și trecător.

5. Inevitabil, ceea ce caracterizează lupta de idei și vârful ei de lance, adică lupta pentru putere, de orice fel, nu poate fi din capul locului exclusă nici din demersul intern bisericesc al hermeneuticii pe mai multe voci. Concurența nedeclarată, dar vizibilă, între „tabere” alimentează în afară percepția unei cacofonii, de unde și apelurile tâmpe la mai multă ordine cu forța, la dictatura unei singure și de regulă simplificate „soluții”. Cât mai nemijlocit formulat, când un ierarh face politică pe față, când cultivă ambiguități grave sau întreține neîncrederea pe post de liant comunitar, alimentând conspiraționismul și arătându-se principial înțelegător față de orice extremism, atunci este un semn de sănătate că, tot din interior, chiar dacă nu direct de la un alt ierarh, i se dă replica. Odată ce ai început să joci pe duhovnicul social al umanității, nu ai niciun drept moral să te plângi că primești „concurență”. În orice caz, tot pe șleau spus, ceea ce vedem acum este doar încălzirea de pe margini pentru anul electoral viitor când se va vedea cât mai poate fi Biserica majoritară ea însăși, fidelă Domnului, și câte șanse are societatea de a își păstra/recupera resorturile de solidaritate și capacitatea de muncă la proiectul binelui comun.

Până la alegerile din 2024, să nu ne mirăm așadar că o să apară contestatari care, precum în vremea Mântuitorului, vor denunța ipocrit pe cei care spun minciunii pe nume și îi vor acuza fără rușine de hulă.

DOXA!