Ierarhii de după 89 (poză de grup)

au câteva trăsături comune în ciuda excepțiilor: au fost emanați după căderea simbolică a comunismului exact precum cei din politică. Spre deosebire de aceștia din urmă, despre care știam că au fost membri PCR sau din Securitate, despre ierarhii tineri nu știam mare lucru. S-a mers pe încredere și nădejde. Asta au făcut, de pildă, Patriarhul Teoctist sau Bartolomeu, girând, încurajând o înnoire eclesială care să fie (și) începutul înnoirii sociale. Faptul că speranțele lor s-au dovedit fără fundament, asta explică de ce nici cu mult citata reformă morală nu s-a avansat deloc. Dimpotrivă. Am bătut pasul pe loc, băltind neigienic și indigest.

Strict bisericește abordând tema, toți aceștia, acum trei decenii, tineri ierarhi nu aveau călugărie vie, verificată cu adevărat pe termen lung, neascultând la propriu de nimeni, neînsușindu-și virtuțile duhovnicești fără de care ești ca episcop un banal administrator de SRL. S-a crezut că lipsa aceasta, majoră, poate fi compensată prin studiile în străinătate, prin doctorate, prin limbile străine, prin noul limbaj și în general pe look-ul altminteri. Conștient sau nu, s-a mizat pe un nedeclarat ca atare rebranding de companie, cu mult înaintea frunzuliței Elenei Udrea. Or, după cei treizeci de ani trecuți de atunci, ce vedem se încadrează din păcate în categoria eșecului, dacă nu, dur formulat, în cea a trădării de Evanghelie și de Biserică.

Să nu îmi răspundă nimeni cu statistica! Realizările au fost, aproape fără nicio excepție, rezultatele muncii tălpii comunității de credință, a preoților inimoși, a laicatului. Desigur, și aici au existat deturnări de fond și de fonduri, de la traducerea harismei în metri cubi de beton sau măsurarea evlaviei în contribuția față de Centru la confuzia ticăloasă dintre sponsorul infractor și ctitorul pocăit, însetat de rugăciunea celorlalți. La scară mare însă, Biserica noastră, vie și minunată, a zidit multe suflete în ciuda obsesiei ierarhiei pentru ziduri, milioanele de ore la pelerinaje, la scaunul spovedaniei sau la privegherea de toată noaptea intrând nemijlocit, la centimă, în contul milei lui Dumnezeu față de poporul Său dreptcredincios.

Fără a proiecta și prelungi pervers lupta de clasă caracteristică fostului regim dictatorial, ranchiuna sau frustrarea, așa cum diferența dintre conducătorii politici și electorat s-a tot adâncit, producând hemoragia numită cu alint diasporă, nu altfel, din nefericire, s-a petrecut și în Biserică. O mână de oameni, mai exact: un autocar și un microbuz, declarați călugări, cu nume de scenă, adică fugari de lume, de nerecunoscut, s-au instalat la vârf, sub luminile publice, cu salarii de demnitari, pe viață. Iar asta nu avea cum, an după an, sfințire după sfințire, numire după numire, zvon după zvon, perversitate după perversitate, contraselecție după contraselecție, să nu creeze în rândurile clerului „inferior” și a laicatului „prost” nemulțumirea copilului abandonat și înjurat de toți dumnezeii mamei lui.

Paralel cu toate astea, România, precum lumea, a continuat pe un drum care face diferența dintre acum și atunci, dintre prosperitatea inechitabil distribuită de acum și pauperizarea generală de atunci, dintre ce am fost și ce am devenit în ciuda restanțelor, găinăriilor sau împușcăturilor în picior. Iar așa cum, la ora asta, se află în plină sedimentare și consolidare, mereu încetinite de foamea bugetară a hoților guvernamentali, o clasă de mijloc care muncește, contribuie, își ridică locuințe și își crește copiii, nici pleroma Bisericii nu mai este aceeași în ciuda tiparelor culturale, a fidelităților de cursă lungă sau a marketingului magic. Fără a da nicio notă catastrofică, „umplutura” umană a credinței se schimbă, senzorii fiind altfel calibrați, presiunile fixate la alte valori de avarie, filtrele mentale și de comunicare schimbându-se mai des decât cele de la aerul condiționat.

La urma urmelor, am putea chiar spune că în timp ce tinerii ierarhi de ieri îmbătrânesc în neputințele lor, Biserica întinerește în drumul ei spre virtuți. Este vestea cea bună pentru care nu suntem suficient recunoscători. Așa văzând, da, toți ierarhii sunt locotenenți, adică au rolul lui locum tenens, a Celui care urmează să vină, așteptat, nu înlocuit, a Mirelui. Nu, nu are nimeni ceva împotriva ierarhiei, de orice fel, ci doar dorința legitimă ca vârful să aibă o arie cât mai largă, ca la titirez. Societatea, formată din oameni cu diferite temperaturi interioare și căutări de sens, aspiră către circularitate, către o plenitudine pe care, pentru câteva secunde, o simțim doar în brațele omului pe care îl iubim iubindu-ne propria iubire și primind-o fără rezerve pe a lui. Toată, neîmpărțită. Hai tăticu’, hai aici!

DOXA!