EXCLUSIV Interviu. I-a urmat pe partizanii lui Toma Arnăuțoiu în fața plutonului de execuție și în groapa comună. Cutremurătoarea dramă a familiei baciului Ticu Sorescu, unul dintre principalii susținători ai luptătorilor din munți. Mărturiile doamnei Aurica Ticu-Sorescu

În cele ce urmează vă voi prezenta drama familiei baciului Nicolae Ticu zis ”Sorescu” (născut la 23 iulie 1900), unul dintre principalii susținători ai partizanilor musceleni conduși de ofițerul Toma Arnăuțoiu. De loc din satul Poienărei, comuna Corbi, ciobanul a fost arestat în primăvara lui 1958, în fatidica dimineață de 20 mai, alături de frații Toma și Petre Arnăuțoiu, pe care avea să-i urmeze în fața plutonului de execuție și în groapa comună încă necunoscută. 

(Baciul Nicolae Ticu zis ”Sorescu” / sursa: Ioana-Raluca Voicu-Arnăuțoiu, ”Rezistența Anticomunistă de la Nucșoara. Portrete de familii”, Editura Ars Docendi, București 2019)

Deși bătrână și bolnavă, soția sa – Maria Ticu – urma să execute 3 ani de închisoare, iar fiul, Gheorghe Ticu (născut la 2 august 1925), a fost condamnat la 7 ani de zeghe, trecând prin penitenciare ale groazei și lagăre de exterminare. A fost eliberat la 18 ianuarie 1963, prin decret de grațiere. 

(Fostul deținut politic Gheorghe Ticu în perioada revenirii din detenție, când a petrecut mai bine de un an prin sanatorii și spitale / fotografie din arhiva familiei / cel mai probabil a fost realizată în iarna dintre 63-64) 

În dorința de a recupera cât mai mult din memoria familiei baciului Ticu Sorescu, am intervievat-o pe luminoasa doamnă Aurica Ticu-Sorescu (90 de ani), pe care tot Poienăreiul o știe de Aurica Sorescu. Dânsa i-a fost noră – e văduva fostului deținut politic Gheorghe Ticu (decedat la 10 octombrie 2011). Cuplul a fost cununat de preotul martir Ioan Constantinescu (și el avea să moară la zid, alături de partizani), iar nașă de cununie a fost Iuliana, fiica părintelui, care avea să fie condamnată la 12 ani de închisoare și muncă silnică, născând în spatele gratiilor. Tot părintele Constantinescu o botezase în secret pe Ioana, fiica Mariei Plop și a lui Toma Arnăuțoiu, nașa de botez fiind tot Iuliana – și acest episod va fi evocat în cele ce urmează, deopotrivă cu multe alte aspecte inedite. Cu toată agoniseala familiei confiscată, chinuită de Securitate, marginalizată și ostracizată, doamna Aurica a făcut sacrificii uriașe pentru a-și crește fetița care avea numai 4 ani în momentul arestării tatălui și bunicilor. Interviul mi-a fost facilitat de prietenul Bogdan Baciu, căruia îi mulțumesc și pe această cale. Vă invit să citiți și să distribuiți interviul: 

(Doamna Aurica Ticu-Sorescu / sursa: arhiva Podul.ro)

Răzvan Gheorghe: Sărut mâna, doamnă. Vă mulțumesc că îmi acordați acest interviu. Ce vârstă aveți?

Aurica Ticu-Sorescu: Și eu îți mulțumesc, măi mamă, că îmi prinde bine să vorbesc cu cineva. Mi-e tare urât să stau singură aici… sunt bolnavă și nu mă vizitează nimeni. Mă bucur că încă mai pot să vorbesc, că de mers nu mă mai țin picioarele. Odată am căzut și am rămas acolo mai bine de o oră, până m-a găsit vecina care are grijă de mine. Noroc cu ea, că-i inimoasă și mă ajută cu toate cele. Am ajuns umbra a ce am fost, nu mai am pic de putere. Stau la pat și-s ca vai de mine… Așa trec zilele mele. Sunt atât de bătrână, măi mamă, că uneori îmi pare că n-am fost niciodată tânără… Am 90 de ani. M-am născut la 7 iunie 1933 în Poienărei, comuna Corbi. În 1952 m-am căsătorit cu Gheorghe Ticu. Toată viața mea am trăit-o aici și tot aici vreau să mor. Sunt de-a locului.  

Răzvan Gheorghe: Doamnă, să vă dea Dumnezeu multă sănătate! Dumneavoastră sunteți nora ciobanului Nicolae Ticu zis ”Sorescu”, unul dintre principalii susținători ai partizanilor din gruparea condusă de Toma Arnăuțoiu. ”Baciul Sorescu” – așa îl numeau toți sătenii – avea să fie arestat în primăvara lui 1958, în dimineața zilei de 20 mai, împreună cu frații Arnăuțoiu. Totul prin trădarea lui Grigore Poenăreanu, în livada căruia s-a consumat acest episod. Baciul Sorescu a fost condamnat la moarte, urmându-i pe partizani la zid și apoi în groapa comună nici astăzi cunoscută. Întreaga familie a fost distrusă de Securitate. Soțul dumneavoastră – Gheorghe Ticu, născut la 2 august 1925 – avea să fie arestat și condamnat la 7 ani de închisoare, fiind eliberat la 18 ianuarie 1963 prin decret de grațiere. Dumneavoastră știați despre legăturile familiei cu partizanii? 

(Doamna Aurica Ticu-Sorescu / sursa foto: arhiva Podul.ro)

Aurica Ticu-Sorescu: Nu știam mai nimic despre legături, întâlniri și ajutorul acordat. Baciul Sorescu se ocupa de astea. Stând mereu la stână, partizanii au tot venit pe acolo iar el i-a ajutat cu ce a putut. Sărmanul era săritor din fire. Le-a dat brânză, lapte, haine... Probabil că și diverse informații. Baciul Sorescu nu i-a trădat, le-a rămas fidel de-a lungul anilor. Eu știam că partizanii se ascundeau în pădurile din părțile noastre, știam că erau căutați de Securitate și Miliție. Oamenii vorbeau despre asta. Ce nu știam erau legăturile propriu-zise cu familia mea.  

Bărbată-meu mi-a povestit cum i-a întâlnit pe frații Arnăuțoiu. Cred că asta a fost singura lui întâlnire cu ei. S-a-ntâmplat într-o toamnă, nu mai rețin anul. Țin minte că ai mei abia ce veniseră cu oile de la munte. Da, toamnă era, sunt sigură de asta... Când nu erau duși la munte, țineam oile aici, aproape de sat. Aveam multe, câteva sute. Într-o zi, când se duceau la oi, baciul Sorescu și Gheorghe s-au întâlnit cu frații Arnăuțoiu. Pur și simplu le-au ieșit în cale. Nu-l cunoșteau pe bărbată-meu, de-aia rămăseseră la distanță și-l priveau bănuitori. 

– Nu vă fie teamă, e băiatul meu George, le-a strigat Ticu Sorescu. 

Abia atunci s-au apropiat și au stat la vorbă. Nu știu ce au vorbit, probabil de-ale lor, cu alimentarea, dar la proces, pe bărbată-meu l-au condamnat la 7 ani de închisoare numai pentru întâlnirea asta. Vezi tu, l-au încadrat la omisiune de denunț fiindcă nu i-a turnat pe partizani. Pe baciul Sorescu l-au condamnat la moarte și l-au împușcat la Jilava, alături de luptătorii lui Toma Arnăuțoiu și de principalii lor susținători. 

(Partizanul martir Toma Arnăuțoiu, ofițer decorat al Armatei Regale Română / sursa: captură din Constantin Vasilescu, ”Rezistența Armată. O istorie în imagini”, Editura Manuscris)

Socrul meu locuia aici, în curtea asta. Avea o casă mai în spate, nu stătea în aceeași casă cu noi. Parcă-l și văd cum a plecat la oi, în seara aia de 19 mai 1958. Doamne, parcă-l văd… și-a luat bâta, a proptit-o pe umăr și a tăiat-o de-a dreptul prin livezi, așa cum o făcea de obicei. Se lăsa întunericul. Dus a fost… De data asta nu s-a mai întors niciodată. S-a întâlnit cu Toma și cu Petre Arnăuțoiu în livada lui Grigore Poenăreanu, iar ăla le-a turnat tranchilizate în țuică și i-a chemat pe securiști de-au pus mâna pe ei. Dacă Grigore nu-i dădea prinși, îl luau pe el. Adormiseră cu toții. Așa i-au prins. Grigore doar se făcuse că bea. Apoi i-au arestat pe toți susținătorii din sat. Atunci l-au luat și pe Gheorghe. A fost durere mare.

Răzvan Gheorghe: Ce vă amintiți din ziua în care securiștii v-au arestat soțul?  

Aurica Ticu-Sorescu: În ziua aia Gheorghe se trezise cu noaptea-n cap și plecase la munte. Fiind sfârșit de mai, luase niște oameni cu el și se dusese pe unde aveam pământuri ca să vadă dacă era iarba bună de cosit. Eu rămăsesem acasă cu fetița de 4 ani. Securiști în civil veniseră și stăteau pe marginea drumului, ici-colo, ca să pună mână pe el de cum ajungea. Pe urmă am făcut eu toate legăturile, că atunci nu mi-am dat seama ce ni se pregătea. Cum s-a întors Gheorghe, nici n-a mai apucat să urce pe prispă, că doi securiști l-au și luat în primire. Doamne, parcă-l văd… era tras la față, înțelegea că urma ceva… Au intrat în casă și l-au pus pe un scaun aici, în mijlocul camerei. Da, aici s-a întâmplat totul. 

(Vechea casă a familiei unde a fost arestat Gheorghe Ticu / sursa: arhiva Podul.ro)

– Fumezi?, l-au întrebat. 

– Fumez, le-a zis. 

I-au dat o țigară, a fumat-o și unul i-a spus: 

– Am venit să te luăm până la Pitești ca să dai o declarație. 

Au ieșit pe poartă și declarație s-au făcut. Pe Gheorghe aveam să-l revăd peste mai bine de 7 ani. Tot în ziua aia blestemată, securiștii au arestat-o și pe soacră-mea, care pe-atunci locuia mai de vale. Au pus un om de a chemat-o, a venit și au luat-o, tot cu pretextul că trebuia să dea o declarație. Așa le-au zis tuturor. Pe soacră-mea au condamnat-o la 3 ani de închisoare, deși era bătrână și bolnavă, n-avea vreo vină. 

(Doamna Aurica Ticu-Sorescu / fotografie din arhiva familiei)

A fost greu, foarte greu… durere mare, măi mamă... Ce-am mai umblat și pe la Pitești, la Tribunalul Militar, până când i-a judecat, că toate astea au durat… Nu am avut voie în sală, așa că stăteam în curte cu orele, fie ploaie, fie frig. Pe cei din Lotul Arnăuțoiu îi aduceau cu o dubă pe care o trăgeau până aproape de trepte, tocmai ca să nu-i poți vedea. Îi scoteau rapid și urcau în grabă cele câteva trepte, mereu cu securiștii de-o parte și de alta. Într-o zi l-am văzut pe învățătorul Gheorghe Popescu – îmi fusese învățător în ciclul primar, îl respectam enorm. Parcă-l văd și acum… era amărât ca vai de el. Abia scos din dubă, se tot uita săracul ba la stânga, ba la dreapta, încercând să vadă dacă îi veniseră rudele în curte. Dintr-odată, un securist i-a tras un dos de palmă peste gură chiar acolo, pe treptele tribunalului, apoi l-a împins în clădire, bruscându-l ca de un animal.

(Aurica și Gheorghe Ticu în perioada de după eliberare / fotografie din arhiva familiei)

Răzvan Gheorghe: După eliberare, soțul dumneavoastră v-a povestit câte ceva din câte a pătimit de-a lungul celor 7 ani de închisoare? Știți prin ce pușcării și lagăre a trecut? 

Aurica Ticu-Sorescu: Câte ceva mi-a zis, e-adevărat, dar sunt convinsă că mi-a spus prea puține din câte a pătimit. Nu-i făcea plăcere să-și amintească despre perioada aia, iar pe mine mă bușeau lacrimile când îl auzeam. Plângeam de mila lui, măi mamă. A fost chinuit și schingiuit ca vai de sufletul lui… La Securitatea din Pitești l-au bătut și l-au torturat groaznic, că asta însemna justiția comunistă. L-au lovit fără pic de milă, l-au presat și l-au umilit în permanență. El nici măcar n-avea ce să le spună, că doar bătrânul Sorescu se întâlnea cu partizanii, nu el. Anchetatorii îl băteau de-i suna apa-n cap, ziceau că minte… 

Apoi a ajuns la penitenciarul Pitești și la Jilava. La Jilava îi băteau cumplit. Mi-a povestit că gardienii erau niște bestii. După aia a fost trimis prin niște lagăre de muncă forțată. Țin minte că îmi zicea despre lagărul Luciu-Giurgeni. Acolo i-au trimis la tăiat de stuf și la muncă în orezării, băgați în apă până la genunchi de se urcau lipitorile pe ei. Îmi povestea toate astea și plângeam de mila lui. Doamne, Doamne… ce l-au mai chinuit… 

(Fostul deținut politic Gheorghe Ticu / fotografie din arhiva familiei)

Răzvan Gheorghe: Într-o carte a regretatului domn Grigore Constantinescu – mă refer la fiul cel mic al preotului martir Ioan Constantinescu, totodată frate al Iulianei Constantinescu, la rându-i fostă deținută politic – am găsit un fragment dintr-o mărturie a soțului dumneavoastră. E evident că episoadele invocate au avut loc într-un lagăr din Insula Mare a Brăilei. Redau mai jos fragmentul, pentru ca cititorii să își poată face o minimă idee despre viața deținuților politic de acolo: 

”Dunărea era aproape și bătea în digul care apăra localitatea. Dunărea începuse să sape în mai multe locuri digul, care avea 12 metri jos la bază și sus 10 metri. Pământ bătătorit. Fiecare deținut era obligat, avea roabă, târnăcop și lopată, să sape zilnic o groapă de 3 metri lungime, 1 metru lățime și 1 metru adâncime. Tot pământul ăsta trebuia să-l sapi și să-l duci cu roaba sus pe dig. Și seara venea brigadierul și cu sergentul-major și-ți măsurau groapa. Ai făcut, te trecea pe caiet. N-ai făcut, te aștepta pedeapsa. N-am scăpat nici eu. Era imposibil. Uneori era pământul înghețat, dădeai cu târnăcopul de-ți zdruncinai creierii în cap și tot degeaba, până scormoneai pământul ăla înghețat… 

Era un oltean, săracul, mai bătrâior, Florea îl chema. Coborând cu roaba de pe dig, i-a venit amețeala și s-a dus cu roabă cu tot până jos. A dat ochii peste cap, ziceam că moare. În timpul ăla a venit și comandantul lagărului. Venea mereu în inspecție. S-a uitat la deținutul căzut și îi dădea cu cizma în coaste. ‹Bă puturosule, nu vrei să muncești?›. Și omul acela era mai mult mort decât viu”.

Soțul dumneavoastră vorbește despre pedepse zilnice, dar în fragmentul de mai sus nu spune în ce constau acestea. E bine de știut că, indiferent de vârstă, deținuții politic care nu își realizau norma erau bătuți zdravăn la întoarcerea în lagăr, fiecare primind un anumit număr de lovituri la fund cu bâta sau bulanul. Și asta se întâmpla zilnic. Se putea și mai rău: trimiterea la izolare în regim de ”Neagra”, ceea ce presupunea diminuarea drastică a hranei, care oricum era puțină și mizerabilă. Și asta în condițiile în care, supuși la muncă forțată și siliți să realizeze norme uriașe chiar și pentru niște muncitori profesioniști, deținuții erau oricum bolnavi, înfometați și chinuiți de ani de zile, mulți dintre ei nemaifiind tineri. Haideți să facem un salt în timp, până în ianuarie 1963, când a fost eliberat soțul dumneavoastră. Cum a fost revenirea acasă? L-ați mai recunoscut? 

(Fostul deținut politic Gheorghe Ticu / fotografie din arhiva familiei) 

Aurica Ticu-Sorescu: Să-ți zic cum a fost. În ianuarie 1963, cam așa, prin a doua parte a lunii, nu mai rețin exact ziua, m-am trezit că m-au chemat la Sfatul Popular. Cei de la Securitate sau de la Miliție dăduseră telefon acolo ca să fiu anunțată că bărbată-meu fusese eliberat. Mi-au zis să stau acasă că venea. Doamne, Doamne… ce bucurie pe mine… Când am auzit, n-am mai avut răbdare, am trecut dealul pe aici pe jos și m-am dus până la Galeșu, de unde am luat rata și am ajuns la Mușătești, la răspântie, unde o apucă drumul spre Domnești. Acolo l-am așteptat, la răscrucea aia, știind că nu avea cum să vină prin altă parte. Mi-am zis că de nu-l văd eu, m-o vedea el. 

Am așteptat ce-am așteptat și până la urmă s-a apropiat un bărbat care abia de-și târa picioarele. Gheorghe era, dar nu-l mai recunoșteai de slab… Avea bocancii rupți, prăpădiți de-i ieșeau degetele prin spărturi. Hainele ajunseseră cârpe, zdrențe ce atârnau. Era amărât ca vai de soarta lui. Era grav bolnav. Zicea pe drum, cu vocea pierită:

– Aurico, eu n-am nici cu ce mă încălța…

Când am ajuns acasă a văzut că îi pregătisem bocanci și haine noi. Parcă nici nu-i venea a crede, așa se uita la ele… cu niște ochi mari, mari… Le pregătisem de ceva timp, că tot mă gândeam că o veni. Ca să ne descurcăm eu cu fetița, am muncit din greu pe la unii, pe la alții… luam casele la rând și lucram cât era ziulica de lungă. Așa am strâns bani pentru hainele alea, așa am avut ce pune pe masă. Tare greu era, tare umilitor… Măi mamă, tinerețea mea a fost plină de lacrimi amare…

(Doamna Aurica Ticu-Sorescu / sursa foto: arhiva Podul.ro)

După eliberare, un an și ceva l-am ținut numai prin spitale. Se-ntorsese bolnav mort. Avea trei caverne în plămâni. Era atât de slăbit încât mă temeam că nu se va mai pune pe picioare. O perioadă l-am internat la un sanatoriu TBC din Pitești, peste bulevard de gară. Înainte vreme acolo era un sanatoriu, sus pe deal. S-a recuperat extrem de greu, dar uite că Dumnezeu l-a ajutat să se întremeze. Norocul lui a fost că avea corpul încă tânăr, a putut să lupte cu boala.  

După un an și ceva a-nceput să lucreze ca baci, cum o făcuse și înainte de arestare, când se ducea cu taică-său la oi. Aerul ăla curat și laptele proaspăt l-au ajutat să-și revină. Deprinsese bine meseria asta, i-a plăcut tare mult să-și vadă de oi, de brânză. A avut stână pe Păpău, la munte. Lucra împreună cu alt cioban. Am câteva fotografii cu el din perioada aia, că pe-acolo treceau turiști, veneau la stână și făceau poze. Uneori le dădeau și lor câte una. Gheorghe a fost cioban toată viața, până când bătrânețea nu l-a mai lăsat să muncească. A murit la 10 octombrie 2011. Doamne, Doamne… ce dor mi-e de bărbatul meu… cum împărțeam noi bucuriile și necazurile… Amar de ani am stat suflet lângă suflet. 

(În dreapta, fostul deținut politic Gheorghe Ticu / sursa: fotografie din arhiva familiei)

Răzvan Gheorghe: Dumnezeu să-l odihnească, doamnă. Acum, vă rog, haideți să revenim puțin și la anii în care soțul dumneavoastră era la închisoare. Cum s-au comportat oamenii din sat cu dumneavoastră și cu rudele celor împușcați la zid sau condamnați la ani grei de zeghe? Ce probleme ați avut cu Securitatea? Cum ați reușit să vă descurcați singură cu o fetiță de numai 4 ani – atât avea la momentul arestării tatălui – , în condițiile în care autoritățile v-au confiscat totul? 

(Fotografie din arhiva familiei) 

Aurica Ticu-Sorescu: Securitatea și comuniștii ne-au distrus familia, asta-i clar. Ajunseserăm ca vai de noi. Familia noastră nu fusese una avută, însă munceam mult și nu ne lipsea nimic. Ai mei au fost țărani harnici și cu frică de Dumnezeu. Acum rămăseserăm fără nimic, nici nu mai aveam ce pune pe masă. Ne confiscaseră întreaga agoniseală. Atunci am pierdut casele și pământurile. Până și animalele ni le-au luat. Ne puseseră sechestru pe casă și plăteam chirie la Sfatul Popular. Vai de mine și de mine în ce hal ne aduseseră nenorociții ăia… să plătim chirie în casa noastră… Îți dai seama ce umilință? Durerea asta nu-mi dădea pace, mă chinuia zi și noapte. Abia după ‘90 încolo ne-am recuperat pământul, dar răul fusese deja făcut. 

Socrul Sorescu avea o vacă cu vițel mic. Când ne-au luat totul, m-au pus să o duc și s-o leg de gardul Sfatului Popular cu tot cu vițel. Plângeam și mergeam cu vaca după mine. M-a durut inima când am legat-o de uluci. Așa i-au luat laptele de la gură fetiței. Ți-am zis, pe-atunci avea doar 4 ani, era o mână de om. Plângea zi și noapte că rămăsese fără tată. Ce înțelegea ea? Ce vină avea? Ne-a fost extrem de greu, măi mamă, greu de tot…

(Aurica Ticu-Sorescu la fân / sursa: fotografie din arhiva familiei) 

Știam câtă suferință era și în celelalte familii lovite. Numai în sufletele noastre să nu fi fost. Preotul Ion Constantinescu ne era apropiat, fusese nașul nostru de cununie, iar fiica lui, Iuliana, îmi botezase fata. La cununie, Iuliana și fratele ei Grigore ne ținuseră lumânările. Preotul avea să fie împușcat la zid iar Iuliana fusese condamnată la 12 ani de închisoare și muncă silnică. 

Părintele Constantinescu o botezase în secret și pe Ioana, fiica lui Toma Arnăuțoiu și a Mariei Plop, născută în bordeiul săpat în ”Râpele cu brazi”. Preotul locuia mai la marginea Poienăreiului, în casa lui s-a întâmplat totul. El a săvârșit botezul iar Iuliana a fost nașa Ioanei. Înainte de asta se duseseră și la Domnești, la unul de-i zicea Lepărău, care i-a ajutat să cumpere tot ce era de trebuință. De-aia a fost arestat și Lepărău, nici el nu a scăpat de închisoare. Iuliana avea să nască o fetiță în penitenciarul Văcărești, pe care a botezat-o Libertatea. Ce nume frumos! Peste ani, nașa Iuliana mi-a povestit că, în primele luni ale detenției, gardienii încercau să o facă să avorteze, uneori dându-i porția de mâncare în tineta pentru nevoi. A răbdat, s-a ținut tare și uite că a născut o fetiță sănătoasă. I-au luat copila, dar i-au dat-o înapoi după ce s-a eliberat. Acum sunt morți toți cei despre care îți povestesc, mai trăiește doar Libertatea.

Să nu uit. Mi-am adus aminte ce mi-a zis o femeie de-aici din sat, care-i moartă de mult săraca. Ea o văzuse pe Maria Plop cu Ioana în brațe, când le coborâseră securiștii din ”Râpele cu brazi”. 

– Ai văzut, mamă, că nu ne omoară lumea?, o întreba Maria pe fetiță.   

Pesemne că-i zisese copilei să nu mai plângă… încercase să o liniștească. Apoi au venit securiștii și le-au luat cu totul.  

(Maria Plop și micuța Ioana după arestare / fotografie realizată la Securitate)

Atunci, imediat după ce i-au arestat pe partizani și pe cei din sat, m-am trezit și eu cu securiștii pe cap. Într-o zi au venit doi în civil, împreună cu Dumitrașcu, șeful postului de Miliție din Poienărei. Nu știu ce plănuiau sau ce informații aveau, că m-au pus să mă duc în podul unui grajd de-l avea socru-meu. M-au trimis singură, zicându-mi să le aduc pachetele pe care le voi găsi ascunse sub fân. M-am dus, ce era să fac, deși mă-ntrebam de ce nu s-au dus ei, dacă tot știau așa de bine ce se ascundea acolo. N-am găsit nimic în podul ăla. Era oricum puțin fân, așa, cam la două palme. M-am dus la post și i-am zis lui Dumitrașcu: 

– M-am dus în podul grajdului, domnule. Acolo erau doar două palme de fân, le-am dat la o parte și n-am găsit nimic.      

M-a privit cu ură și a țipat la mine:

– Tu-ți dumnezeii mă-tii de bandită! Dacă mâine nu vii cu pachetul, să-ți faci bagajul, că te luăm… Bă, te ia mama dracului!

Am venit acasă și am plâns în hohote. Plângea și fetița… nu-nțelegea ce se întâmpla… Se adunaseră vecinii pe-aici, șușoteau pe la poartă. Mi-am făcut bagajul. Mă așteptam să mă ia și pe mine la fel ca pe Gheorghe. Îmi strângeam fetița în brațe și mi se rupea sufletul de groază… Ce se va alege de ea dacă ăștia mă iau și pe mine? Numai la asta mă gândeam. Mă perpeleam ca vai de sufletul meu.   

(Doamna Aurica Ticu-Sorescu / sursa: arhiva Podul.ro)

A doua zi, l-am rugat cu cerul și cu pământul pe secretarul organizației de partid din sat să vină cu mine până la grajdul ăla, am luat niște vecini ca martori și am dat tot fânul jos. Nu era nimic acolo. Atunci am scris un fel de memoriu și l-am depus la postul de Miliție. Am scris că nu găsisem nimic și că de față fusese și secretarul organizației de partid. 

– Pleacă!, a urlat Dumitrașcu. 

Și am plecat. De-atunci n-am mai avut probleme cu el sau cu securiștii. M-am îngropat în muncă și-n singurătate. Numai eu știu cum mi-am trăit durerea. Țin minte că se făceau nunți lângă mine și eu stăteam în casă și plângeam cu coatele pe masă. Păi, cum să ies eu și să mă duc acolo, când bărbată-meu suferea în pușcărie? 

Mulți oameni din sat strigau după mine ”bandito” și ”legionaro”. Asta cu toate că nu am furat nimic în viața mea și nici nu am făcut politică. Nici Ticu Sorescu și nici Gheorghe n-au fost legionari. Nici ei nu luaseră un pai de la cineva. Erau țărani gospodari și cu frică de Dumnezeu, măi mamă. Erau oameni nevinovați. În lotul Arnăuțoiu nu au fost ”bandiți” și ”legionari”, lumea trebuie să știe adevărul. 

Mi-a fost greu, foarte greu… Numai eu știu cum am reușit să-mi cresc fetița în anii ăia. Eram și femeie și bărbat. Ți-am zis: munceam pe la unii și pe la alții cât era ziua de lungă. Altă soluție nu exista. Așa am putut să o îmbrac și am găsit ce pune pe masă. Cumpăram materialul și hăinuțele i le făceam eu. Mai târziu, după ce s-a eliberat Gheorghe, tot eu i-am lucrat hainele. Mi-a plăcut, mă pricepeam la asta. N-aveam bani, că se plătea foarte puțin, dar reușeam să supraviețuim de pe o zi pe alta. În ultima perioadă a detenției lui Gheorghe, când îl scoteau la muncă în lagăre, dacă își îndeplinea norma zilnică i se permitea să trimită o scrisoare acasă și să ceară un pachet de câteva kilograme. S-a întâmplat o dată sau de două ori, nu mai rețin exact. Așa am reușit să-i trimit niște haine și câte ceva de-ale gurii, deși mi-a fost tare greu să fac rost de bani. Până în momentul în care l-au lăsat să-mi scrie nu am știut absolut nimic despre el.

Norocul meu a fost lucrul la război. Țeseam de mică, așa că mi-a fost ușor să țes pentru mulți vecini. Țeseam pentru toată lumea. La un moment dat asta a devenit principala mea muncă. Stăteam ore-n șir la război.  

(Doamna Aurica Ticu-Sorescu împreună cu fiica și nepoții / sursa: fotografie din arhiva familiei)

Răzvan Gheorghe: Ce s-a întâmplat cu fata dumneavoastră? A reușit să depășească dezastrul prin care a fost nevoită să treacă în primii ani de viață?

Aurica Ticu-Sorescu: Da, a reușit, slavă Domnului. După ce a venit Gheorghe de la închisoare, m-am dus și am vorbit cu un văr care era profesor de matematică și director la o școală din Curtea de Argeș. I-am zis:

– Mă Dăniță,ia-o mă și pe fata mea la școală la tine, ca să învețe carte cum trebuie.

Și a luat-o. Acum trebuia să-i găsesc o gazdă la Curtea de Argeș. M-am dus pe o stradă și am început să bat la porți. Nu îmi luați și mie fata în gazdă? Nu voia nimeni. Plăteam, îi trimiteam și mâncare, mă ocupam de plapumă, de perne și de toată lenjeria. Nu și nu. La cea de-a cincea casă locuia o femeie ce era de loc din Poienărei, dar care se căsătorise la Curtea de Argeș. Paraschiva o chema. M-am dus la ea plină de speranță, credeam că mă va ajuta. Nu a făcut-o, m-a refuzat fără să stea pe gânduri. Când am auzit, am plecat târâș cu lacrimile în ochi. Am căutat toată ziua și nu am găsit nimic. Eram obosită, înfometată și tare dezamăgită. 

Într-un târziu, disperată, m-am dus la Mănăstirea Curtea de Argeș și am îngenuncheat la moaștele Sfintei Filofteia. Plângeam și suspinam ca vai de mine. La un moment dat m-a văzut o măicuță, care a venit la mine și m-a întrebat de ce plângeam. I-am spus ce și cum. 

– Nu mai plânge, mamă, că Măicuța nu te lasă!, mi-a zis. 

Când i-am auzit cuvintele, parcă mi-a venit așa un curaj. Mi-am șters lacrimile și am plecat spre casă. Ce crezi că s-a întâmplat, măi băiatule? Când am coborât de vale, unde acum e troița partizanilor, abia ce m-am dat jos din rată că am dat nas în nas cu un bărbat și o femeie. Voiau să ia rata, se duceau la Curtea de Argeș. Parcă Dumnezeu mi i-a scos în cale, zău așa! Din vorbă-n vorbă, mi-au zis că veniseră de botezaseră o fetiță, aveau fini la Poienărei. 

– V-aș întreba un lucru, scuzați-mă că îndrăznesc, le-am spus. Nu vreți să îmi luați fata în gazdă?  

 – Vino mâine cu ea la mine, mi-a zis femeia. 

Uite puterea Sfintei Filofteia, iată cum a lucrat cu mine! Nici plapumă sau alte lucruri nu a mai trebuit să aduc. Nu mai trebuia nimic. Aveau și ei trei fete, iar a mea dormea cu una dintre ele și mânca la masă cu întreaga familie. Vezi ce înseamnă să fii om? E lucru mare. Fata a făcut clasele IV și V la Curtea de Argeș. 

(Fiica și un nepot / sursa: fotografie din arhiva familiei) 

Au trecut anii și s-a ținut de școală, n-o mai lungesc. A făcut Institutul Farmaceutic și a ieșit farmacistă. Prima oară au repartizat-o pe undeva pe lângă Constanța, că pe-atunci era cu repartiții. Nu-i plăcea deloc, îmi tot scria să nu o las acolo. Până la urmă am rezolvat, dar cu mare chin. Atunci a fost prima oară în viața mea când m-am urcat într-un tren. M-am dus până la Constanța și am vorbit cu un director pe care l-am rugat să accepte transferul fetei. Mai greu mi-a fost să dau de el, că prima oară nu l-am găsit acasă, dar până la urmă s-a dovedit amabil. După două săptămâni i-au dat drumul fetei și am readus-o acasă. A fost un copil bun, care și-a văzut de treabă și de familie. Avea să se căsătorească la București. Acum e și ea bolnavă, de când i-a murit soțul. Din păcate, în ultimii ani ne vedem foarte rar. Mi-e tare dor de ea și de nepoții de la București. Stau în pat și mă gândesc la ei, la viața mea și la cei care nu mai sunt. Așa trec zilele mele.  

(Cu doamna Aurica Ticu-Sorescu în casa de la Poienărei / sursa: arhiva Podul.ro)

Răzvan Gheorghe: Doamnă, vă mulțumesc pentru interviu. Să vă dea Dumnezeu sănătate. 

Aurica Ticu-Sorescu: Și eu îți mulțumesc, măi mamă. Mi-a prins bine să vorbesc, să mai spun și eu din câte am pe suflet. Doamne, ce am fost și ce am ajuns… Cât am lucrat în viața mea și uite că nici mâinile nu le mai pot ridica. Picioarele m-au lăsat cu totul. Cândva am fost, acum nu mai sunt nimic. Unii te urăsc că ai ajuns să trăiești atâția ani, dar dacă Dumnezeu nu mă ia, ce să fac eu? Rămân cu amintirile și îmi aștept sorocul. Doamne, ajută!