Crucea (predica pe scurt)

Este peste tot: de la intersecția străzilor la însăși alcătuirea noastră fizică, suficient să întindem brațele. Oriunde ne uităm, întâlnirea verticalei cu orizontala se observă fără mare efort. Și așa era deja în vremurile mai vechi, în urmă peste două mii de ani, când crucificarea era, în lipsă de gloanțe, execuția conformă “antropologic”. Desigur, cineva putea fi omorât cu pietre, cu sabia sau otrava. Crucea avea ceva în plus: mureai în etape, agonia celui pironit durând chiar și zile. De aceea, altfel decât moartea rapidă, cea lentă era și cea care sublinia disprețul total față de victimă, oprobiul, scârba, evacuarea radicală din comunitate. În consecință, era rezervată tâlharilor, criminalilor, trădătorilor. O moarte nedemnă pe măsura potlogăriilor și a infracțiunilor din această categorie. Nu era nici execuția unui lider, a unui militar, a bogatului și cu atât mai puțin a unui filosof incomod, care, la rigoare, avea îngăduința să se sinucidă, să se execute la domiciliu. A muri pe cruce era cel mai rușinos mod de a te despărți de lume. Fără glorie, fără nicio învățătură pentru posteritate, atârnând precum o plantă neudată.

Ei bine, tocmai această “variantă” avea să fie înnobilată de Mântuitorul nostru. Pe cruce, Hristos pare perdantul absolut, ghinionistul perfect, cel care, din prostie și zăpăceală, nu și-a apreciat corect șansele, eșuând într-o înfundătură religioasă, socială și politică. Nu doar că este condamnat în locul unui penal adevărat, Baraba, dar este și flancat, pe Dealul Căpățânii, de doi tâlhari reali. Prima surpriză: convertirea spontană a unuia dintre ei, nici el neștiind, în aburul morții, cu Cine era, într-adevăr, tovarăș de destin, dar, auzind înainte probabil tot felul despre Iisus din Nazaret, și mai ales simțind, fiind așadar la intersecția minții cu sufletul, face un pas. Salvator. A doua surpriză: Învierea. Cea mai rușinoasă moarte ajunge în doar câteva ore sursa celei mai glorioase reîntemeieri a umanității, pecetea demnității noastre.

Pe turla bisericii, la gâtul copilei, scrijelită cu sânge pe ziduri de temniță, rafinată artistic, imprimată pe veșminte sau reprodusă ca troiță, însemnată pe pâinea de la masă și aruncată în văzduh prin închinare, Crucea este purtată și ne poartă deopotrivă. Ea stabilește punctele de referință, ne orientează, ne scutură, ne mustră și ne reconfortează. La urma urmelor, de colțurile ei se țin albastrul zilei însorite și pânza cu stele a nopții. Găzduind trupul Creatorului, s-a transformat în cea mai sigură scară între cer și pământ, releu de comunicare și, la căpătâi de mormânt, în bornă indicând drumul lung cât veșnicia pe care, trecând prin moarte, am pornit odată cu nașterea, cu opusul celor care, luându-ne viața, atunci și acum, au crezut și mai cred că ne desființează. În acest caz, te mai poți rușina de ea?

Sus să avem inimile!