Nașterea Maicii Domnului (de la antropologie la icoană și retur)

nu este, „tehnic”-teologic, luată în serios precum cea a Fiului. Din mai multe motive. Mă opresc doar la unul: evlavia actuală, acumulată cu timpul precum straturile geologice care au în miezul lor un filon de aur. Aceasta fiind copleșitoare, abordarea nemijlocită a „figurii”, a persoanei este filtrată excesiv. Precum la recepțiile din apartamentele pariziene, dar nu numai, ale înaltei burghezii la care am fost invitat, gazda este peste tot și niciunde, zărind-o la capătul unei anfilade de camere mai mari sau mai mici, toate populate de personaje cu care nu prea ai ce vorbi de regulă. Până ajungi la cine te interesează pierzi pur și simplul timpul, ciugulind una și alta, mai luând un pahar (sau două), momentul sosirii și cel al plecării reprezentând parantezele unei căutări recompensate cu un schimb formal, nu foarte lung, de mulțumiri și politețuri culminând în promisiunea de a vorbi în tihnă a doua zi, când casa este goală, eventual la telefon sau la cafeneaua din colțul străzii. Abia atunci îți revezi cu adevărat prietenul/prietena sau cunoștința care te-a invitat, care a dorit să fii de față, să te știe aproape. 

Tot astfel, dincolo de comparația doar aparent frivolă, este și Maica Domnului: între ucenici, gură cască și mulțimi, alte femei entuziaste și soldați, ea se topește în peisaj, nu iese voluntar în evidență și în mod vădit nu se impune drept centru al atenției. Precum la nunta din Cana, intervenția este șoptită, subliniată din priviri și, contrar culturii orientale, probabil printr-un gest tactil matern dulce, discret. Cu atât ni se pare, de bună seamă, că Mântuitorul se comportă uneori brutal, neîmplinindu-se cu totul vremea Sa, echilibrând cumva ostentativ raportul ancestral dintre bărbat și femeie, inclusiv dintre mamă și fiu, în public neavând voie să fie mai mult decât cel înrădăcinat de superioritate a celui dintâi asupra celei de a doua. Desigur, acasă, raporturile sunt inversate. Dar nu și în „familia” Maicii Domnului, Fiul ei fiind înconjurat constant de alții și de altele. 

Mai mult, în ceea ce îi privește, ucenicii se comportă consecvent cu un misoginism – exemplară este nu doar atitudinea față de femeie cananeancă, dar și față de mironosițe luate drept amețite – incompatibil cu cinstirea ulterioară. Or, aceasta reprezintă primul și cel mai durabil efect al corectivului antropologic operat la final de Hristos atunci când, cum detaliază Pavel, suspendă în Duh diferențele excesive, chemând la noua viață a Bisericii Sale pe bărbați și pe femei, pe săraci și pe bogați, pe frumoși și pe urâți, pe grași și pe grase deopotrivă. Maica Domnului este prima icoană a noii umanități creștine. 

Doxa!