Modernitatea întârziată a României

s-a instalat, precum în alte societăți "precoce", ca luptă între funcții, puterea seculară a/anti/non-religioasă dorind să ia locul religiei sau măcar să își dispute cele mai importante locuri de coagulare publică. Neamul, țara, societatea, opinia publică, credincioșii, românii în general, locuitorii, cetățenii - cine organiza și structura aceste substantive colective avea un depozit de validare a propriei puteri.

Pe scurt, Biserica și statul român modern au fost într-o tensiune fondatoare. O republică eclesială nu am avut în modernitate - și sper să nu avem niciodată! -, dar un stat cu Ersatzreligion am avut. În fapt, totalitarismele sunt, cum am mai spus și în alte locuri, caricaturi ale totalității, ale dimensiunii atotțiitoare pe care, liturgic și iconografie, o regăsim în cupola mare a unei biserici, acolo unde este pictat Iisus Hristos Pantocrator.

Cel puțin în primele decenii ale modernității românești, planurile și identitățile au fost, ca să folosesc un termen la modă, fluide. Am avut boieri credincioși, dar și unii revoluționari (în sensul luptei de emancipare națională), sprijiniți de unii clerici, cum am avut iluminiștii, masoni și liberpansiști deopotrivă din elita laică și cea religioasă. Cumva, ambiguitatea aceasta a fost fundamental scuturată prin brutalitatea regimului comunist căruia nu îi puteai face față trupește și sufletește decât alegând o cale. Unii, deloc puțini, au ales-o, așteptând acum, cuminți, să le vină rândul în sinaxare. Alții, majoritatea, au ales cealaltă cale, de unde și repulsia, refuzul și disprețul față de jertfă și față de Cel în numele Căruia ea s-a consumat.

Pentru a nu lungi: suntem azi în neașteptata situație de a putea practica concret claritatea morală mai mult și mai ușor decât am fi putut-o face cu un secol în urmă. Știm foarte bine cum se ascunde răul, chiar dacă chipul lui se cheamă complexitate, ambivalență sau geopolitică. La fel, știm că fidelitatea față de Hristos și Biserica Sa presupune exact ceea ce sugerează cuvântul: monogamie, iubire credincioasă, atașament cast. Niciodată nu a fost mai concret, de tăiat cu cuțitul, principiul secularizării hristice, cele doar ale lui Dumnezeu neavând nimic, dar chiar nimic în comun cu cele doar ale Cezarului. Asta nu înseamnă separare radicală, luptă pe viață și pe moarte, ci doar discernământul de a nu vedea doar alegătorii, ci compatrioții, de a nu confunda turma duhovnicească, vorbitoare, cu masa de manevră.

DOXA!