Blestemul

În 1949 aveam doar 6 ani, când au venit activiștii statului sovietizat și fără nici o vină ne-au deportat în Siberia. Țin minte cum sărmanul tata (rămas cu doi copii mici și fără soție) stătea în mașină, bocea și-l blestema pe Grișa Postolache, pe care întregul sat îl știa de Grișa ”Țiganul”. El era președintele pus de sovietici în Mihăilenii Vechi, Rășcani. Îl blestema fiindcă Grișa Postolache a dorit ca noua noastră casă, caii și trăsura să-i rămână lui. 

Ce am îndurat după aceea nu vă mai scriu – știe unul Dumnezeu. Chestiunea însă constă în faptul că, după ce tata l-a blestemat pe președintele sovietului, s-a întâmplat și minunea: nu la mult timp, țiganul a orbit de tot. Și toți sătenii au înțeles că era vorba de o putere oarecare. 

Fac un salt în timp. Fiind la serviciu, în ziua de 6 mai a anului 1990, am auzit-o pe o colegă exclamând cu indignare: 

– Ai auzit? Vin românii!

Am încercat să-i explic că nu avea dreptate, dar mi-am aprins paie-n cap, fiindcă ea – Eudochia Pâslaru – nu voia să audă de nimic. Îi blestema pe toți românii și pe toți moldovenii care ceruseră grafie latină. Mi-am făcut cruce în fața ei, rugând-o să-și dea seama ce le dorește unor oameni nevinovați. Ea însă ne blestema pe toți în continuare. Eram cu frică pentru ea, știam că are copii, nepoți și mă temeam ca nu cumva să cadă blestemul pe ei. Însă Dumnezeu e mare: nu peste mult timp, această femeie zdravănă și sănătoasă avea să sufere o pareză, rămânând fără un ochi. Și lumea zice: 

– Nu săpa groapa altuia…