EXCLUSIV: Cutremurătoarea dramă a Mariei, soția preotului martir Nicolae Andreescu, executat la zid alături de partizanii conduși de Toma Arnăuțoiu. Mărturiile fiului

Născută în 1923, în comuna Corbi (Muscel), Maria Cujbescu / Andreescu a fost soția părintelui Nicolae Andreescu, preotul paroh din Nucșoara, care, începând cu anul 1951, s-a numărat printre principalii susținători ai partizanilor din gruparea condusă de ofițerul Toma Arnăuțoiu, pe care i-a ajutat în mod uzual cu alimente, îmbrăcăminte și informații.  

Născut în 1919 (comuna Corbi), părintele Andreescu (foto sus) a fost cel care i-a îndemnat pe partizani să se stabilească pe versantul împădurit din apropierea satului Poienărei, ceea ce s-a întâmplat începând cu finalul lunii iunie a anului 1953. Încă din toamna lui 1951, Nicolae Andreescu îi pusese în legătură pe frații Arnăuțoiu cu părintele Ioan Constantinescu, preotul paroh din Poienărei, care le-a oferit niște arme și muniții ascunse în podul bisericii, totodată devenind susținător al grupării.

În fatidica primăvară a lui 1958, Maria Andreescu (mai sus, portretul deținut de familie) avea să fie arestată și ea în Lotului Arnăuțoiu. În cadrul procesului-mascaradă, părintele Nicolae Andreescu a fost condamnat la moarte, fiind executat la zid, în iulie 1959, la Jilava, în Valea Piersicilor, în timp ce soția sa a fost condamnată la 15 ani de închisoare, din care a executat 6 ani (Pitești, Jilava, Arad), fiind eliberată la 23 iunie ‘64, în urma decretului de grațiere. Peste numai 10 ani va muri devorată de cancer, din pricina traumelor suferite de-a lungul anilor de pușcărie politică.  

(Sursa foto: captură din Ioana-Raluca Voicu-Arnăuțoiu, ”Rezistența Anticomunistă de la Nucșoara. Portrete de familii”, Editura Ars Docendi, București, 2019)

Umilită în felurite chipuri, chinuită într-un hal fără de hal și condamnată la amar de ani de zeghe, Maria Andreescu lăsase afară doi copii minori și orfani de tată (Nicolae și Mariana), care aveau să fie persecutați ani la rândul, fiind ostracizați și dați afară din școli. Într-un amplu interviu (detalii AICI) pe care mi l-a oferit în iunie anul acesta, pe prispa casei din Poienărei, inginerul și profesorul Nicolae Iulian Cujbescu / Andreescu (fiul Mariei și a lui Nicolae Andreescu) mi-a făcut onoarea de a-mi relata, pe larg, cutremurătoarea dramă a familiei Andreescu. Printre multe alte episoade inedite, interviul scoate la lumină și unica întâlnire (total intempestivă) pe care Maria Andreescu a avut-o cu frații partizani Toma și Petre Arnăuțoiu.

(Inginerul și profesorul Nicolae Iulian Cujbescu / sursa foto: arhiva Podul.ro)

În cele ce urmează vă voi prezenta o serie de fragmente ce fac referire la drama Mariei Andreescu:  

Răzvan Gheorghe: Toate acestea aveați să le aflați mai târziu. Ce s-a întâmplat la începutul verii lui 1958, când ați revenit la Poienărei și le-ați găsit numai pe bunica și pe sora dumneavostră? 

Nicolae Iulian Cujbescu: Gospodăria era semi-pustie. Pe tata nu-l mai văzusem de mult, dar unde era mama? Bunica tăcea ca o stană de piatră, își vedea de treburi și-mi evita întrebările. Era o atmosferă apăsătoare. Inițial, toată lumea se ferea să-mi spună ce se întâmplase. Până la urmă mi-a zis soră-mea, izbucnind în plâns:

– Mă, au venit noaptea și au luat-o…

În noaptea aia blestemată nu o luaseră numai pe mama. Atunci îi arestaseră pe toți cei care avuseseră legături cu gruparea Arnăuțoiu. La noi în Poienărei au fost destui, iar unii nu s-au mai întors niciodată. Distruseseră familii întregi. Nimic nu va mai fi la fel. 

M-am cutremurat când am aflat că tata și mama fuseseră implicați în asta. Suferința a fost îngrozitoare. Acasă nu mai era acasă. Eu ca eu, că nu fusesem acolo în noaptea aia, dar sora mea, Mariana, care i-a văzut pe securiști năvălind și luând-o pe mama, după ce au răscolit întreaga gospodărie, răcnind ca apucații, avea să rămână traumatizată pentru o lungă perioadă. Cu ambii părinți în pușcărie, simțeam că îmi pierdusem orice echilibru, totul se învârtea cu noi. Leprele din sat ne numeau ”copiii banditului”. Care ”bandit”?, că tata nu omorâse pe nimeni și nici nu furase de la nimeni. Ne ziceau ”copiii legionarului”. Care ”legionar”? Tata nu a fost niciodată legionar și nici nu a făcut politică. Tata a fost preot cu har, un om al lui Dumnezeu. 

Evident că procesul s-a dovedit a fi o mascaradă de la un capăt la celălalt. Asta era justiția comunistă – un angrenaj al crimei. Lotul avea să fie judecat la București de un tribunal militar. Eu nu am fost la proces, dar mi-a povestit o rudă, care s-a dus, că atunci când l-au adus milițienii în sală și a văzut-o pe mama acolo, tata a strigat în fața completului de judecată:

– Pe ea de ce ați închis-o? Ea nu știe nimic, nu e implicată cu nimic!

Apoi a leșinat. A avut un șoc teribil. Fusese ferm convins că mama nu va avea probleme. Vă dați seama ce a fost în sufletul lui, când a conștientizat că cei doi copii minori rămăseseră fără ambii părinți și fără mijloace de subzistență? 

Nu peste mult timp am aflat că îl condamnaseră la moarte. Recursul a fost o simplă bătaie de joc. Apoi l-au împușcat la Jilava, în 1959, în seara de 18 iulie, când au fost executați partizanii din gruparea Arnăuțoiu și principalii lor susținători. Pe-atunci nu știam exact când va muri, dar știam că moare. 

(Sursa foto: captură din Ioana-Raluca Voicu-Arnăuțoiu, ”Rezistența Anticomunistă de la Nucșoara. Portrete de familii”, Editura Ars Docendi, București, 2019)

Răzvan Gheorghe: Cu mama dumneavoastră ce s-a întâmplat? 

Nicolae Iulian Cujbescu: Ea a fost condamnată la 15 ani de pușcărie și 5 ani degradare civică. Știu că a trecut prin închisorile Pitești, Jilava și Arad. La Arad a fost scoasă la muncă. Printre altele, deținutele politic erau puse să împletească diverse chestii din răchită. Ajunsese șefă de echipă. Avea să fie eliberată abia în ‘64, la decret, când au fost eliberați și ceilalți deținuți politic. Mi-a povestit câte ceva de la pușcărie, dar nu chiar atunci, la eliberare, ci după niște ani. Trauma era mult prea mare. 

Mama a fost o femeie frumoasă și foarte isteață. Fiindcă, pe vremea ei, la școală se duceau doar bărbații, făcuse ce făceau și celelalte doamne din provincie: o școală de menaj. Pe-atunci asta echivala cu un fel de liceu. Ea a urmat o școală de menaj pe undeva pe lângă Topoloveni. A fost șefă de promoție. Chiar știa meserie, era foarte conștiincioasă. De exemplu, când se organizau nunți și alte de-astea pe-aici, mama se ocupa de cozonaci, de prăjituri și de orice fel de aranjamente pentru masă. Oamenii apelau la ea ca să coordoneze totul.   

Răzvan Gheorghe: Haideți să facem un salt în timp. Cum a fost în ‘64, când v-ați revăzut mama? 

Nicolae Iulian Cujbescu: Dureros, extrem de dureros. Șocul arestării lor fusese unul uriaș pentru mine. Poate că nici în ziua de azi nu realizez cât de mare a fost șocul resimțit atunci. Mă simțeam al nimănui. În cursul următorilor șase ani, până când am revăzut-o pe mama, fusesem dat afară din licee, insultat și umilit în felurite chipuri… La momentul cuvenit, vă voi relata și despre acea perioadă. A fost cumplit. Cel mai rău mă durea că pierdeam ani din viață. Eram persecutat și ostracizat fără a avea nici cea mai mică vină. Drept urmare, mă înrăisem într-un hal fără de hal – închipuiți-vă că nici nu mai voiam să aud de mama! Îi judecam în sinea mea și pe ea și pe tata, nu puteam concepe că se băgaseră în toată treaba asta cu partizanii fără să se gândească și la noi, la copii, la viitorul nostru. Îi acuzam că ne distruseseră viitorul, că nenorociseră întreaga familie.  Eram foarte pornit. 

În ‘64, când au eliberat-o pe mama, acumulasem multe resentimente. Eram ca o oală sub presiune. Munceam din greu la fabrică, ca vai de mine, pe o mizerie de bani, fiind nevoit să locuiesc într-un cămin de muncitori. Stăteam vreo 15 într-un dormitor lung. Dimineață mă duceam la fabrică, iar după-amiază, începând cu ora 16.00, plecam la liceu, că încă mă chinuiam să termin liceul la seral. Desigur, auzisem că se dăduse decretul și că erau eliberați deținuții politic. Știam că mama urmă să vină acasă, dar nu voiam nici să o văd, nici să-i vorbesc. Eram înverșunat. 

La câteva zile după ce a fost eliberată, văzând că mă-ncăpățânam să nu mă duc la Poienărei, mama a bătut drumul până la Curtea de Argeș, la căminul în care stăteam, și mi-a trimis vorbă, printr-un coleg, să vin la poartă. Când am auzit, mi s-a pus un nod în gât. Inițial am refuzat cu vehemență. 

– Du-te și spune-i că nu vreau s-o văd!, i-am zis ăluia. 

– Cum poți fi așa? E mama ta! 

– Mă, n-auzi că nu vreau s-o văd? 

– Termină cu prostiile! Hai, du-te la ea, te rog eu… 

Colegului nu-i venea să creadă ce auzea. Și acum mi se umezesc ochii când mi-aduc aminte. Până la urmă am cedat, cu greu, dar am cedat, și asta numai la insistențele lui. 

Când am văzut-o pe mama au început să-mi tremure picioarele. Ziceam eu că mă țin tare, dar acolo am izbucnit în lacrimi, am alergat la ea, am strâns-o în brațe și am pupat-o. Tremuram tot. Doamne, ce dor îmi fusese de ea… Cu toate astea, i-am zis: 

– Să știi că sunt foarte supărat. Nu vreau să vin acasă și nici nu vreau să stau de vorbă cu tine!

 Mă privea cu ochii mari, plini de lacrimi. O durere fără sfârșit i se citea pe față. 

– De ce?, a îngăimat. 

– Pentru că ați distrus familia! Pentru că nu v-a păsat de viitorul nostru, al copiilor! Ai idee câte am pătimit, din câte școli am fost dat afară? Din cauza voastră s-a ajuns aici! 

Cuțite înfipte în pieptul ei – sunt convins că asta au fost cuvintele mele. Mă privea cu aceiași ochi mari. Lacrimile îi șiroiau pe obraji.  

– Știi ce?, mi-a zis. Duminică vino acasă și vom discuta pe îndelete.

Bineînțeles că m-am dus. Am vorbit chiar aici, în camera de lângă. Pierduserăm vechea casă, iar casa asta nu era încă finalizată. 

– Tu și tata nu v-ați gândit și la noi, la copii, când v-ați băgat să-i susțineți pe partizani? Nu ați luat în calcul că totul se va termina cu moarte și închisoare?

Asta a fost prima întrebare pe care i-am pus-o. Și-mi zice mama: 

– Mă, tu știi că eu n-am fost băgată cu nimic în nebunia asta?

– Atunci, de ce te-au condamnat la 15 ani de pușcărie? 

– Uite, să-ți spun cum a fost… 

Și mi-a povestit. Noi aveam pământ mai la drum – acolo era cel mai bun pământ al familiei. Era perioada fânului. Într-o zi, ne veniseră oameni la lucru, că așa era pe-atunci, veneau câte 6-7-8 vecini, ne ajutam între noi. Dimineața se strângeau cu toții acasă la omul care avea de muncă, mâncau ceva și-apoi plecau la fân. Pe la 11.00-12.00, cam așa, mâncai de prânz și mai mâncai o dată pe la 14.00, dar trebuia să ai mâncare să le dai și atunci sau, dacă nu aveai acolo, la deal, veneai până acasă și mai luai câte ceva de-ale gurii. Familia mea avea și un grajd pe pământul ăla. Țin minte că mama venea cu oalele îmbăierate, ca să nu intre gângăniile, pline cu ciorbă de găină, că asta se mânca de obicei la țară, și le agăța de niște cuie bătute în grajd. Erau oale de lut, parcă le văd atârnând.

(Partizanul Toma Arnăuțoiu / sursa foto: captură din Constantin Vasilescu, ”Rezistența Armată. O istorie în imagini”, Editura Manuscris)

În ziua aia, abia ce mâncaseră de prânz, oamenii își reluaseră munca. Și au apărut partizanii. Nu știu dacă erau toți, dar cel puțin doi au fost acolo. Unul dintre ei a întrebat-o pe mama:

– Puteți, vă rugăm, să ne dați și nouă ceva de mâncare? 

Și ea ce era să le zică? Le-a dat. Mama era bună la suflet. Dai de mâncare unui câine, darămite unui om. Cei doi n-au stat mult, se grăbeau. La plecare, același partizan a întrebat-o:

– Ne cunoașteți?

– Nu.

– Suntem Toma și Petre Arnăuțoiu. Vă mulțumim.

(Sursa foto: captură din Ioana-Raluca Voicu-Arnăuțoiu, ”Rezistența Anticomunistă de la Nucșoara. Portrete de familii”, Editura Ars Docendi, București, 2019)

Apoi au dispărut, îndreptându-se spre desișurile pădurii. Mama nu i-a mai întâlnit. După ce au fost prinși, bătuți și torturați, Toma și Petre Arnăuțoiu au declarat că le-a dat de mâncare. Ăsta a fost motivul pentru care mama avea să fie arestată și condamnată la 15 ani de închisoare. Evident, sunt sigur că știa câte ceva despre legăturile și întâlnirile tatei cu partizanii, însă ea nu s-a implicat activ. Sunt convins că i-a spus tatei că i-a ajutat cu mâncare acolo, la grajd, dar asta a fost tot. El a fost convins că doar ei doi știau despre episodul acela. Nici bunica nu știa, că altfel securiștii ar fi înhățat-o și pe ea pentru omisiune de denunț. După discuția din duminica aceea, relația dintre mine și mama a revenit la normalitate. Ce dor îmi fusese de ea…

Răzvan Gheorghe: Ce s-a întâmplat cu mama dumneavoastră? Ce urmări au avut anii de pușcărie? 

Nicolae Iulian Cujbescu: La întoarcerea acasă nu părea foarte slăbită, dar asta pentru că, în săptămânile de dinaintea eliberării, în penitenciar li s-a dat mai multă mâncare, ca să nu se sperie lumea când i-o vedea pe stradă. Pe de altă parte, mama era încă tânără, puternică, a rezistat anilor de zeghe. La eliberare părea în regulă, însă traumele și-au arătat fața peste câțiva ani, când a făcut cancer. S-a prăpădit la vreo 10 ani după ce ieșise din pușcărie. 

Răzvan Gheorghe: Dumnezeu să o odihnească! A suferit destul pentru o viață de om. 

Citiți întregul interviu AICI