23 de ani de la trecerea la Domnul a partizanului Nicolae Ciolacu, ultimul comandant al organizației ”Haiducii Dobrogei”. Bătrânul monah Nectarie – o fugură coborâtă din legendă și de pe murii bisericilor. Veșnica sa pomenire!

Îmi amintesc bine… Era duminica de 23 iulie a anului 2000. O zi toridă, aşa cum sunt zilele din preajma lui Sântilie pe aici, prin Ţara Făgăraşului. Comemorarea anuală a luptătorilor în rezistenţa armată făgărăşană începuse. Ca întotdeauna, în faţă, aproape de monumentala cruce marmorată se aflau Ion Gavrilă Ogoranu, Olimpiu Borzea şi alţi luptători din celelalte regiuni ale ţării. 

Pe un scaun, şedea un călugăr bătrân. Înalt şi subţire, cu trupul supt de nevoinţă şi chipul aspru, deopotrivă blajin, împodobit de barba lungă şi neverosimil de albă, cu trăsături iconice, care-l făceau să pară un cuvios coborât de pe zidul vreunei biserici străvechi… Printre sutele de oameni prezenţi, se strecura asemenea unui fior, aceeaşi şoaptă: „E Nicolae Ciolacu… ultimul comandant în viaţă al rezistenţei armate din Dobrogea…”.    

Oficial se născuse în localitatea Lojene din Macedonia, în 1910, dar ne spunea că, în realitate, venise pe lume cu câţiva ani înainte, deoarece aromânii îşi declarau copiii autorităţilor abia când apucau să coboare în văi, cu treburi. Iar asta se întâmpla chiar şi odată la câţiva ani… Ulterior familia sa s-a mutat in muntii Rodopi, din Bulgaria, iar în 1926 au venit în România împreună cu alte 40 de familii de aromâni, stabilindu-se în Cociular – Dobrogea. 

Intrat, asemenea majorităţii tinerilor aromâni, în Mişcarea Legionară, va fi deţinut al regimului Antonescu începând din 1942, fiind eliberat în 1945. 

Haiducii Dobrogei

Revenirea, învăluită în mister, a lui Gogu Puiu (foto sus), cu misiuni primite de la serviciile secrete occidentale, în 1947, avea să aducă un suflu nou mişcării de rezistenţă din zona Dobrogei, ale cărei baze fuseseră deja puse de fraţii Fudulea. 

(Partizanul dobrogean Nicolae Fudulea) 

Nicolae Ciolacu va fi unul dintre comandanţii organizaţiei de gherilă „Haiducii Dobrogei”, participând la organizarea acesteia şi la ciocnirile armate cu Securitatea. Spre deosebire de majoritatea militanţilor, el va fi însă capturat abia în 1951, când ascunzătoarea i-a fost descoperită. Condamnat la 25 ani de muncă silnică şi trecut timp de 15 ani prin toate supliciile temniţelor politice comuniste, dârzul aromân reuşise să ajungă, după eliberare, cu greu, în SUA, la copiii săi (1982). Acolo va scrie cartea „Haiducii Dobrogei” o contribuţie memorialistică de referinţă la recuperarea istoriei rezistenţei armate anticomuniste din România. După căderea regimului comunist, avea să se întoarcă în ţară, dorind să moară pe pământul României, şi va deveni monah la Mănăstirea Sâmbăta de Sus, purtând numele Nectarie. 

Slujba de pomenire a luptătorilor făgărăşeni se încheiase şi acum vorbea, ca de fiecare dată, cu statura sa de stâncă cioplită, Ion Gavrilă. La un moment dat, eroul Făgăraşilor dă cuvântul monahului Nectarie Ciolacu, făcându-i o scurtă prezentare. Schivnicul se ridică în picioare, cu greutate, sprijinindu-se în baston, şi făcu efortul de a lua o poziţie de „drepţi” impecabilă. Înalt, zvelt, cu barba albă coborând peste sutana întunecată, rămase câteva clipe cu mâna dreaptă întinsă, iar sute de piepturi răspunseră salutului său. Peste întreaga adunare plutea o emoţie deosebită. Ni se părea neverosimil că suntem contemporani, chiar şi câteva clipe, unei legende… „Gogu Puiu! Gogu Puiu!”, continuă bătrânul monah, sprijinit de braţul vânjos al lui Ion Gavrilă şi purtând aceeaşi privire aprigă în ochii vultureşti… Repetă chemarea aceasta, care părea un apel ce reuşea să străbată frontiera de netrecut dintre tărâmul nostru şi cel de dincolo, aducând astfel din nemurire duhul marelui dispărut în ciocnirea fatidică cu Securitatea din Cobadinul acelei nopţi de 18 iulie 1949… 

Apoi moşneagul începu să depene povestea lui Gogu Puiu, cel întors de peste Cortina de Fier pentru a ridica aromânii la una dintre cele mai dure confruntări împotriva ocupaţiei comuniste. El evocă cu emoţie rigoarea creştină a lui Gogu Puiu, care nu concepea să nu fie oficiată cununia religioasă cu iubita sa, precum şi secundele acelea dramatice în care eroul avea să fugă pe fereastra casei, lăsând Olimpiei ultimele dorinţe cu privire la numele copilului ce urma să vină pe lume: „De va fi băiat, să-l botezi Hristu, iar de va fi fată, să-i spui Zoe…”. 

Nu puteam pricepe cum se putea zămisli acel glas puternic, ce încremenise sutele de oameni prezenţi, din acel trup împuţinat de suferinţă şi bătrâneţe… După un timp bătrânul tăcu… Tăcu adânc, iar secundele ce au urmat au părut potire de veşnicie pentru noi, nevrednicii care am fi dorit ca legenda să nu tacă. Să continue să mărturisească… 

Ion Gavrilă Ogoranu dădu tonul şi, asemenea unui freamăt ce prinse să însufleţească adunarea, se porni, sumbru, cântecul: „Plânge printre ramuri luna, / Nopţile-s pustii…”. Nectarie Ciolacu tăcea. Adânc şi plin de o forţă tainică, asemenea unui mormânt mărturisitor. Peste nici două luni, în septembrie, aveam să primesc veste adormirii întru Domnul a monahului Nectarie Ciolacu. Închisese ochii pe 31 august, purtând nădejdea învierii neamului românesc. Şi următoarea dată când am ajuns la Sâmbăta de Sus, aveam să citesc pe o cruce din smeritul ţintirim al mănăstirii, numele său cu ecouri de legendă. Fusese ultima mărturie dată de Nicolae Ciolacu, ultimul lider în viaţă al „Haiducilor Dobrogei”. Ce iconomie dumnezeiască rânduise punerea sa deoparte mai bine de nouă decenii, pentru a-l aduce, aureolat în legendă, să mărturisească bicisnicelor noastre zile? Şi parcă îmi răsună în urechi ultimele ecouri ale imnului început, cu voce stinsă de Ion Gavrilă, în acea zi de iulie a anului 2000… „Noi mereu te pângem frate, / Iar tu dormi mereu…” 

(Partizanul dobrogean Nicolae Ciolacu, poză de la Securitate)

Două legăminte îndeplinite 

La sfârșitul anului 2017 m-am ocupat de scoaterea de sub tipar, la Editura Sânziana, a celei de-a treia ediții a cărții ”Haiducii Dobrogei”, excepționalul demers memorialistic al eroului Nicolae Ciolacu. Trecuseră aproape două decenii de la apariţia celei de-a doua ediţii a acestei cărţi, în 1999, şi aceea, ca şi ediţia princeps, din 1991, apărută în Statele Unite, având un tiraj relativ modest. Puţini români avuseseră așadar șansa de a ţine în mână volumul ”Haiducii Dobrogei”. Între coperţile acestei cărţi se află adunată o adevărată istorie a uneia dintre cele mai viguroase formaţiuni de gherilă anticomunistă de după ocuparea ţării de către armatele sovietice. Spre deosebire însă de alte lucrări, având îndeosebi un caracter ştiinţific, care tratează tema luptei armate anticomuniste în ţinutul Dobrogei, forţa acestui volum este dată de intensitatea suferinţei concentrate în amintirile celui din urmă rămas în viaţă dintre liderii rezistenţei dobrogene. 

Valoarea cărţii lui Nicolae Ciolacu constă în aceea că ea constituie o pagină de istorie trăită chiar de autor. Fiecare frază a fost scrisă simplu, cu naturaleţea autentică a mărturisitorului, a celui trecut prin infern, iar dramatismul ce răzbate din fiecare filă reprezintă o resursă poate chiar mai importantă decât informaţia istorică intrinsecă, altminteri aflată într-un riguros acord cu documentele Securităţii, declasificate şi reunite anii trecuţi într-un memorabil volum de prestigiosul istoric constănţean Marian Cojoc. 

Cele două făgăduințe 

Două lucruri s-a legat. Nicolae Ciolacu a supraviețuit anilor cumpliţi petrecuți în pușcăriile politice prin care destinul l-a purtat după arestarea sa, în octombrie 1951. Apoi a intrat în monahism. Nicolae Ciolacu i-a făgăduit lui Dumnezeu că-i va dărui întreaga sa existenţă dacă îl va scoate viu din teribilele încercări ale detenției, precum aceea a reeducării de la Aiud, dintre 1962 şi 1964. 

Documentele existente în arhivele Securităţii din acei ani ni-l prezintă pe Nicolae Ciolacu purtând stigmatul condamnării la muncă silnică pe viaţă, inflexibil în faţa tentativelor de ademenire şi presiunilor dintre cele mai dure, utilizate de Securitate pentru a determina cât mai mulţi deţinuţi politic să se dezică de convingerile lor, înainte de apropiata eliberare. Desigur că, trăind într-o claustrare absolută, ce nu permitea pătrunderea niciunei informaţii din afară, miile de prizonieri politici nu cunoşteau presiunile uriaşe exercitate de Occident asupra regimului comunist de la Bucureşti, care finalmente nu avea cum să se eschiveze de obligaţia eliberării lor. Aşa se explică miile de frunţi încununate de mirtul îndelungatei suferinţe, care s-au plecat înaintea diabolicei stăpâniri, acceptând să-şi pecetluiască apostazia, de dorul nesfârşit al familiei sau, pur şi simplu, de dorul libertăţii. Nicolae Ciolacu a fost unul dintre aceia care, în august 1964, au ieşit pe porţile închisorii Aiud slăbiţi de lunile îndelungi de izolare, dar cu fruntea sus, după ce diabolicul comandant al penitenciarului, rămas fără soluţii în faţa inflexibilităţii acestei mâini de oameni, le spusese: „Domnilor, aţi învins...” Căci rezistenţa în faţa siluirii conştiinţei însemnase mai bine de doi ani de izolare severă în celulele reci de la Zarka Aiudului, unde fuseseră supuşi înfometării şi lipsiţi de orice asistenţă medicală. Şi mulţi dintre ei rămăseseră pentru totdeauna  „sub zidurile Troiei”... 

Cealaltă făgăduinţă făcută de Nicolae Ciolacu, încă de când intrase în temniţa comunistă, a fost aceea de a fixa, cândva, prin scris, istoria acelor ani teribili când mii de oameni sumar înarmaţi au îndrăznit să se opună unui regim criminal prin excelență, vegheat din urmă de diviziile Armatei Roşii staţionate pentru multă vreme pe teritoriul României ocupate. După anii trăiţi ca partizan, hăituit de regimente întregi ale Securităţii, odată intrat în atmosfera de mlaştină deznădăjduită a temniţei, Ciolacu începe să depene pe îndelete filmul teribilei epopei la care a participat, realizând cât de multe nume a uitat ori nici nu le reţinuse bine vreodată. Realizează atunci dimensiunea masacrului comis de comunişti şi numărul uriaş al susţinătorilor Rezistenţei şi familiilor acestora, intraţi în malaxorul Gulagului autohton. Va înţelege, astfel, importanţa scrierii, vreodată, a acestor amintiri, mai ales că el era, practic, ultimul dintre liderii de primă linie rămaşi în viaţă, ca urmare a voinţei divine. 

La fel ca intrarea în monahism, aşternerea pe hârtie a fabuloaselor sale amintiri, evocând o istorie despre care românii încă nu ştiau nimic pe atunci, a reprezentant o dorinţă arzătoare a omului care, din pronia lui Dumnezeu, a fost pus de o parte, ca odinoară Proorocul Ilie, pentru a da mărturie viitorimii. Doar astfel pot fi înţelese miraculoasele întâmplări graţie cărora a scăpat de crunta represiune care a făcut ca, între 1949 şi 1951, toţi comandanţii gherilelor dobrogene să fie executaţi, deseori fără sentinţe de condamnare la moarte. 

Însă chiar şi după eliberarea din închisoare, scrierea memoriilor însemna un deziderat greu de împlinit. România nu era decât o închisoare mult mai mare decât cea pe care Ciolacu o părăsise în 1964... Memorialistica unui fost deţinut politic reprezenta un delict penal în România comunistă. 

Ajuns în 1982 în Statele Unite ale Americii, împreună cu întreaga sa familie, Nicolae Ciolacu a început fără preget să scrie. Acum putea lucra fără teamă de Securitatea omniprezentă în ţară. Era deja bătrân, septuagenar, dar s-a dedicat unei munci asidue, reconstituind cu minuţiozitate cele trăite în anii de groază de după instaurarea comunismului, aşternând pe hârtie aceste inestimabile mărturii. Astfel a apărut, în 1991, o primă ediţie, la editura inimosului exilat Traian Golea, în Canada. Urmată, în 1999, de o a doua, sub egida Bibliotecii Petre Ţuţea din Constanţa, coagulată în jurul fostului deţinut politic Bucur Braşoveanu. 

Iar după ce şi-a văzut cartea tipărită, nu şi-a mai slăbit fiul din rugămintea de a-l sprijini să revină în România, ca monah la o mănăstire. Avea vârsta de 82 de ani în 1994, când a devenit monah la mănăstirea Sâmbăta de Sus, de sub streaşina Munţilor Făgăraşului. În marea Sa iubire, Dumnezeu i-a acordat lui Nicolae Ciolacu răgazul suficient pentru a-şi îndeplini cele două făgăduinţe. 

Atunci când l-am întâlnit, în vara anului 2000, la Sâmbăta de Sus, bătrânul monah Nectarie mi s-a părut coborât din legendă şi de pe murii bisericilor. Fiinţa lui întreagă purta ceva de dincolo de lumea aceasta, ceva ce ţine de imaterialitate. Privirea aceea hotărâtă, de ostaş călugăr, părea neîncetat proptită în nemărginirea unor zări pe care doar el le percepea. Iar vorba austeră purta ceva din rezonanţa slovei de Scriptură... 

La mai bine de o lună după ce se adresase sutelor de pelerini veniţi la comemorarea eroilor Rezistenţei făgărăşene, aveam să aflu că monahul Nectarie închisese ochii, într-un sfârşit de august, găsindu-şi veşnica odihnă în blajinul cimitir al mănăstirii Brâncoveanu, aninat de malul pârâului Sâmbăta şi mângâiat de cântecul pârâului ce-i trece dinainte. Abia atunci aveam să înţeleg cele citite în cartea cu care mă întorsesem de la Sâmbăta de Sus. Iar retipărirea acestei cărţi a devenit, cu timpul, o obsesie... – ”Haiducii Dobrogei. Rezistența anticomunistă din Dobrogea”, Nicolae Ciolacu, Ed. Sânziana, 2017 – detalii AICI. 

Documentele existente în dosarul de penitenciar al lui Nicolae Ciolacu reflectă modul în care partizanul a refuzat categoric reeducarea de la Aiud, când Securitatea încerca să determine cât mai mulți deținuți politic să-și renege activitatea și convingerile politice, însușindu-și învățătura marxistă și acceptând colaborarea cu organele represive ale regimului, în schimbul unei posibile eliberări, prin decret de grațiere. Deținuții, fiind izolați total de orice contact cu exteriorul, inclusiv fiind privați de dreptul la corespondență cu familia, nu aveau de unde să știe că puterile occidentale obligaseră România comunistă să-i elibereze pe toți deținuții politic, în schimbul sprijinului economic acordat. Prizonierilor li se prezenta posibila grațiere ca fiind condiționată de acceptarea reeducării, pompos denumită “muncă cultural-educativă”. 

O mică parte a prizonierilor politic de la Aiud a rămas inflexibilă până la sfârșit, izolați în condiții de exterminare la Zarcă. Cei care nu au murit în acei doi ani au fost eliberați la 1 august 1964, regimul neavând ce să le mai facă. Printre ei s-a aflat și Nicolae Ciolacu, alături de bunul său prieten, părintele Arsenie Papacioc. 

La 11 decembrie 1962 – deci în plină reeducare – Nicolae Ciolacu dădea această declarație: 

„Declarație 

Subsemnatul Ciolacu Nicolae născut la ziua 15 august 1902 în comuna Rachitova, Bulgaria, de profesie agricultor, declar: M-am înscris în Mișcarea Legionară în anul 1940, n-am avut nicio funcție și grad. Mă mențin pe poziții de legionar pentru că consider că trebuie să fiu într-un partid politic, iar eu l-am ales pe acesta. Refuz să particip la munca cultural-educativă”.  

Vă prezentăm și niște note informative ale unor colegi de detenție introduși de Securitate în celula lui Nicolae Ciolacu din Zarca Aiudului: 

“Ciolacu manifestă aceeaşi poziţie refractară de mai înainte şi chiar în camera 320 caută să întreţină atmosfera de rezistenţă. A afirmat că nu este dispus să facă nici o concesie şi că nu vrea să iasă din închisoare în condiţiile şi de pe poziţia în care s-au angajat majoritatea foştilor legionari. Este un tip agitat şi permanent, atât cât am putut să-l observ, îşi creează în jurul lui grupuri susţinându-şi atitudinea şi căutând să  influenţeze în rău pe cei cu care ia contact. 1.07.1964”. Semnătura e indescifrabilă.  

Sau: 

„Informez asupra deținutului Ciolacu Nicolae din Zarcă următoarele două puncte: Am stat de vorbă cu el despre poziția în care se găsește. El mi-a răspuns că nu mai face politică, că în Zarcă se simte bine, e liniștit și nu-și părăsește vechea lui poziție, și că pe această temă e inutil să mai discutăm. Nici nu a vrut să mai discute. 21 mai 1964”. Delațiunea a fost semnată de ”Bogdan”.