Complexul nostru de inferioritate

pe care îl negăm sau îl ascundem, mai mult sau mai puțin izbutit, se bazează, printre altele, pe constatarea cantitativ-cronologică a lipsei documentelor care să ne ateste simpla existență, să ne confirme stabilitatea, continuitatea.

Mai ales în Transilvania, chestiunea vechimii documentate este crucială. Nu avem cronicile maghiare, nici descoperirile arheologice epocale în adevăratul sens al cuvântului. Că dăm sau nu vina pe istorie, pe asupritori și alte crize, asta nu scoate din discuție sărăcia autodocumentării. Dimpotrivă, o crește, inclusiv la cote patologice de străromânisme, dacisme și protocronisme de toată mâna.

Dincolo de alte căutări, cred că măcar într-o zi ca aceasta ar merita să reconștientizăm că limba română este cel mai amplu, mai fidel, mai profund, mai structurat istoric și mai bine întrețesut document al nostru. De aceea, cine o siluiește, cine o maltratează și o batjocorește, cum se întâmplă, nu se poate numi român. Așa cum, la polul opus, cine o cultivă, o respectă și o îmbogățește, indiferent de etnie, este un român autentic, nu doar prin accident.

Am prieteni nemți, unguri, evrei, italieni, francezi, englezi, ruși, greci, japonezi și, recent, un chinez de mare noblețe care vorbesc și scriu într-o limbă română curată, onestă, articulată, arătând de fapt respectul, delicatețea, inteligența și onoarea de a fi serviți de ea, servindu-o la rândul lor. La fel, eu când citesc, când scriu sau vorbesc în germană, italiană, spaniolă sau franceză, în neogreacă, engleză sau rusă depun un efort similar pe care însă nu îl mai simt ca atare. Trăiesc în aceste limbi, chiar dacă nu le stăpânesc pe toate la același nivel.

Am învățat de la prietenii mei filologi germani însă marele secret al poliglotului de calitate: nimeni, absolut nimeni, dar chiar nimeni, nu învață alte limbi, străine, dacă nu știe pe dinlăuntru propria limbă numită deloc întâmplător maternă. Sigur, sunt unii crescuți în două sau trei limbi deodată, dar chiar și la aceștia, mai devreme sau mai târziu, doar o limbă va fi cea a iubirii, a plânsului și a bucuriei.

DOXA!