Deconstrucția socială

vine abia acum, după mai bine de trei decenii de la căderea simbolică a comunismului. Ceea ce nu a făcut ethosul, kairosul răbufnirii antitotalitare, face, cum vedem, timpul. Fără cruțare și în termeni pe care nu îi mai poți nuanța cum ai dori și probabil ar fi și meritat.

Oameni ai Bisericii, turnători, agenți de toată mâna, falși revoluționari și profesori inautentici, patrioți fardați și entuziaști de serviciu, șarlatani ai spiritului și închinători la materialismul dialectic, toți ajung mai devreme sau mai târziu sub lampa unei curiozități publice fără consecințe etice.

Zilnic, România oferă confirmarea că omul este slab prin natura lui, că este la propriu sub vremi, că dulapului de haine de epocă sau de fițe, sutelor de veșminte și mătăniilor asortate, îi corespunde, în beci, o adevărată garderobă de schelete. Ocult sau nu, incult sau titrat, acoperit sau nud, omul se prezintă în toată splendoarea indecenței răului de care este în stare sau pe care este dispus să îl tolereze.

Pe acest fundal, repet: necesar și inconturnabila în toate perioadele de trecere, de tranzit, de la o paradigmă la alta, nu mai este de mirare că apar salvatorii, cei care ne spun că nu suntem toți răi, că nu suntem o apă și un pământ, că se mai poate salva strălucirea vag asemănătoare perlei de pe fundul haznalei. Nedeconspirații binelui echilibrează balanța grav înclinată de deconspirații răului. O împărțire fatală de roluri.

Lecția unică nu rezidă, social-teologic, în negarea sau acceptarea cu fatalitate a micimii omului aflat sub zodia păcatului, a inconsecvenței și a incompletitudinii, la mijloc nefiind nici proba sportivă a tragerii cu tirul la ținta sigură a imoralității și nici, compensatoriu cum spuneam, olimpiada smereniei și a sfințeniei prezumate. Mai simplu și mai brutal: confirmarea capacității de a face rău este oglinda pe dos a capacității de a face bine. Dar așa cum răul are el însuși structuri, etape, forme și metamorfoze, nici binele nu este o floare fără rădăcini și fără grădinar.

Divino-umană, Biserica nu are cum și de ce să împartă lumea, să judece fundamental și definitiv pe nimeni, dar nici să saboteze vocația nobilă a omului prin legitimarea ignobililor. Cam asta ar fi. Restul este cancan, bârfă de fete în reverendă și zumzet de bondar.

Doxa!