"Locul meu este acolo
unde deranjez cel mai mult"
(Paul Goma)
Astăzi, 24 august, cu ocazia Zilei Independenței Ucrainei, alegem să cinstim memoria unui erou, care și-a dat viața în 2022 în lupta împotriva invadatorilor ruși: Oleksiy Valeriyovych Pavlenko.
După ce a luptat constant în prima linie timp de trei luni, Oleksiy avea să fie ucis de bombardamentele rusești cu mortar în data de 17 august 2022. În data de 25 mai 2023, Oleksiy a primit postum Ordinul Curaj, gradul III, în baza decretului Președintelui Ucrainei nr. 303/2023. (documentul poate fi accesat AICI)
Dând dovadă de o tărie de caracter ce nu poate fi cuprinsă de cuvinte, soția eroului - am numit-o pe Kateryna Mykolaivna Pavlenko - a ales să retrăiască acele clipe sfâșietoare cu scopul de a-i face cunoscută acestuia povestea peste hotare. Astfel, pe parcursul unui interviu pe care ni l-a acordat în urmă cu câteva luni și pe care-l publicăm astăzi, cu ocazia Zilei Independenței Ucrainei, Kateryna a vorbit despre perioada în care Oleksiy a fost pe front, despre iadul pe care acesta i-l descria în frecventele conversații telefonice, dar, mai înainte de toate, despre ceea ce l-a determinat să se înroleze voluntar în Armata Ucrainei, stând chiar zile în șir la coadă și așteptând să fie mobilizat pentru a-și apăra țara de invadatorii ruși.
Când este adusă în discuție ideea de sacrificiu, dorim să reliefăm următoarea remarcă făcută de Kateryna în cadrul interviului: "Prețul este extrem de mare, dar plătim prețul pentru ceea ce nu poate fi cumpărat, pentru ceea ce nu poate fi vândut - independența și libertatea. Aceste valori nu pot fi cumpărate cu bani".
"Pe front sunt oameni obișnuiți care știu pentru ce luptă, precum soțul meu, care știa că dacă nu oprește inamicul în afara orașului, atunci inamicul va intra în oraș. Soțul meu a spus că dacă inamicii vin la noi acasă, eu singură nu voi putea face nimic, chiar dacă am o armă", a mai zis Kateryna.
Întrebată ce mesaj are pentru cetățenii ruși de rând, inclusiv în contextul în care mulți analiști consideră că soluția pentru stoparea agresiunii de la Kremlin ar depinde de revolta acestora, Kateryna a făcut o serie de remarci pe care le vom scoate în evidență: "Este dificil atunci când vorbim despre revolta cetățenilor Rusiei. Nu cred că acești oameni înțeleg că chiar ar merită să să o facă, respectiv că asta ar putea face diferența. O revoltă care să vizeze de la Kremlin până la cel mai mic oraș sau sat, respectiv Comisariatul Militar care anunță mobilizarea. Oamenii au o influență asupra unor asemenea chestiuni, dar se pare că cetățenii Rusiei nu simt asta. Aceasta este una dintre diferențele uriașe dintre noi. Pentru noi este evident - dacă oficialul este rău, atunci dă-l jos! Dacă medicul este rău, dă-l afară din spital! Dacă portarul este rău, concediază-l! De ce să nu poată fi concediați oficialii dacă sunt răi? E chiar ciudat. Rușii nu își dau seama de puterea și drepturile lor, nu înțeleg că acțiunile lor pot duce la schimbări. Aș putea minți despre o oarecare umanitate, dar de fapt vreau să vorbesc despre femeile care își trimit în mod deliberat soții, poate nu toate, dar sunt cele care își împing soții să comită ceea ce comit. În interceptările serviciilor noastre speciale, le auzim rostind expresia: "Ucide cât mai multe 'buruieni' e posibil!". Acestor femei vreau să le adresez câteva cuvinte care-mi stau pe suflet. În acest loc trăiește conștiința, aici sunt viața și copiii, aici este soarele! Dorința de a vedea un om înfruntând moartea este de neînțeles pentru mine, e inacceptabilă pentru mine! De ce nu plantezi flori lângă casa ta? De ce să te duci și să calci în picioare florile de lângă casa altei persoane? La urma urmei, ceea ce semănăm este ceea ce culegem. E mai bine să cultivi armonia decât să o distrugi. Acest lucru este pur și simplu firesc pentru o persoană normală, adecvată. Vrei să ai ceva? Du-te și câștigă! A fi invidios și a încerca să împingi pe cineva către eșec este foarte straniu. Cum poate o femeie să îmbrățișeze o persoană care a ucis copii sau care chiar a ucis în mod special copii? Cum poți îmbrățișa o astfel de persoană? Am avut multe conversații cu soțul meu. O spun drept completare la întrebarea anterioară. Am avut o mulțime de conversații despre inadmisibilitatea crimei. Mi se pare că felul în care rușii se raportează la propria persoană se reflectă în felul în care ne tratează pe noi. Ei nu se respectă, asta e părerea mea. Nu cred că revolta poporului din Rusia poate afecta în vreun fel cursul războiului. Cred că nu au capacitatea. Probabil nu au această putere".
"Știm ce înseamnă să fii liber, iar a fi diferit de ruși este o comoară prea scumpă pentru a fi dată oricui, respectiv pentru orice", a mai punctat Kateryna.
Kateryna Mykolaivna Pavlenko, în vârstă de 35 de ani, este din orașul Odesa și ocupă funcția de șefă a Departamentului de Psihologie, Asistență Socială și Educație Incluzivă în cadrul "ACADEMIEI DE EDUCAȚIE CONTINUĂ A CONSILIULUI REGIONAL ODESA".
Redăm în cele ce urmează interviu integral, iar la final vă punem la dispoziție o galerie foto cu Oleksiy:
Podul.ro: Războiul se desfășoară la scară largă în Ucraina de peste 7 luni, dar în realitate a început în 2014 odată cu anexarea ilegală a Crimeei de către orcii de la Kremlin. Aș dori să încep acest interviu cu o întrebare, o consider importantă. Ați avut o atitudine anti-Rusia dinainte de 2014? Care a fost momentul de cotitură când ați concluzionat că nu mai pot exista relații normale cu Rusia?
Kateryna Mykolaivna Pavlenko: În 2014 lucram ca jurnalistă. Nu pot spune că aveam sentimente anti-ruse foarte puternice. Atitudinea era mai degrabă echilibrată, adică nu era vorba despre ură pentru Rusia, dar, cultural de pildă, cântecele ucrainene aveau prioritate. Exista o mândrie că suntem ucraineni încă de pe vremea când eram la școală. Am fost învățați despre cultura ucraineană, care este vastă și totodată foarte profundă. Avem o bogăție culturală extraordinară. Cultura ucraineană a fost întotdeauna impresionantă și oarecum separată în plan intern de cea rusă. Era la fel și în viața de zi cu zi, însă, pe de altă parte, nu era ceva ciudat să vorbești în rusă. În orașul unde locuiesc, Odesa, mulți vorbeau rusă. Asta în pofida faptului că, de exemplu, limba mea din copilărie, limba în care m-au educat părinții, limba în care fratele meu și-a educat copiii, chiar înainte de 2014, este ucraineana. Pentru a răspunde legat de atitudinile anti-ruse, menționez următoarele. În 2014 am văzut o mulțime de manifestații. Maidanul... a fost și un Maidan la Kyiv, și a fost un Maidan și la Odesa. Oamenii nu doreau să intre în Uniunea Eurasiatică, ci în Uniunea Europeană. Nu am aderat încă la Uniunea Europeană, dar președintele Ianukovici împingea Ucraina în Uniunea Eurasiatică, iar mie și, cu siguranță, majorității populației nu ne-a plăcut asta. Ca jurnalistă, am fost martoră la Maidanul din Odesa. Eram la serviciu, pe 2 mai, când s-a petrecut tragedia la Odesa. Totul s-a văzut în direct, pe internet, respectiv în proximitatea mea, pentru că totul a început pe strada Deribasivska din centru și abia apoi s-a mutat în câmpul Kulikovo. Nu pot să spun că au existat atitudini serioase de frondă înainte de 2014 față de Rusia. Adică ne-am distanțat și m-am distanțat de Rusia, identificându-mă clar drept ucraineană, însă pot afirma că în 2014 a avut loc acea întorsătură și delimitare clară față de tot ceea ce este rus. De exemplu, începând cu 2014 nu am mai urmărit nici măcar un film rusesc. Când a început războiul în 2014, a fost foarte ciudat, întrucât înainte părea că este pace, respectiv că este intangibilă. S-a dovedit că nu a fost așa și a fost absolut uluitor. După aceea, a devenit evident că nu pot exista niciodată relații normale cu Rusia, cu cei care vin să lupte împotriva noastră, cu cei care ne-au furat teritoriile. Sub nicio formă!
Podul.ro: V-ați așteptat ca războiul să atingă amploarea pe care a atins-o în 2022?
Kateryna Mykolaivna Pavlenko: Din punct de vedere al logicii, da, părea logic, pentru că mai devreme sau mai târziu conflictul trebuia să ajungă la un sfârșit. Din punct de vedere al vieții de zi cu zi, nu! Era absolut inacceptabil, imposibil de imaginat, imposibil să-ți imaginezi rachetele atingându-și țintele. Prin urmare, nu, nu era previzibil un asemenea război.
Podul.ro: Publicația la care lucrez, Podul, are o amplă secțiune dedicată memoriei celor care au luptat pentru libertate. În acest fel, aș vrea să trec acum la partea cea mai sensibilă a interviului, cea referitoare la soțul dvs. Vreau să vă întreb în primul rând dacă s-a dus voluntar să lupte împotriva invadatorilor sau a existat vreo mobilizare oficială? Dacă s-a dus voluntar, ați încercat să-i schimbați decizia?
Kateryna Mykolaivna Pavlenko: Am discutat despre război cu el. Soțul meu era foarte interesat de politică, spre deosebire de mine, și cunoștea bine ce se întâmplă. Mi-a spus că va fi război cu 3 luni dinainte, începând cu noiembrie 2021. În noiembrie, decembrie, ianuarie, februarie a spus că va fi război. Am vorbit despre acțiunile pe care le-am putea întreprinde în această situație, dar nu am crezut ceea ce spunea referitor la război, nu eram de acord cu el. Am avut o dispută din acest motiv, am zis că nu este posibil, că totul e nerealist etc. Dar, totuși, am vorbit despre ce am face și era evident că în situația în care inamicul va veni în regiunea noastră, soțul meu va merge să apere țara. Soțul meu mi-a spus că a vrut să meargă pe front încă din 2014, când a început războiul, dar, având un copil mic din prima căsătorie, nu s-a dus. Iar în tot acest timp s-a blamat că nu se află acolo pentru a-și apăra țara. Prin urmare, nu am fost surprinsă de decizia lui atunci când inamicul a invadat teritoriul nostru. Bineînțeles, nu m-am opus, pentru că atunci când inamicul se află în apropiere și poate ajunge oricând în zona ta, este absolut evident că trebuie să te aperi cumva. Soțul meu a spus că dacă inamicii vin la noi acasă, eu singură nu voi putea face nimic, chiar dacă am o armă. Astfel, a zis că va merge acolo unde sunt mulți oameni care vor să ne protejeze și care îi vor da armament și îi vor opri în afara orașului pe ruși pentru a nu pătrunde în localitate. Deci nu, nu m-am opus. A fost înrolat ca voluntar al Armatei. Ba, mai mult, a stat 3 zile la coadă și nu voiau să-l ia, pentru că era deja foarte multă lume care dorea să apere țara. A rămas la coadă și a fost finalmente înrolat. O mențiune este că trebuia să meargă în structurile de apărare teritorială, adică trebuia să fie în apărarea regională, să fie în oraș, dar pe fondul stării sale bune de sănătate, a mers direct în rândurile Armatei. Și chiar dacă scrie în documente că a fost mobilizat, de fapt a mers acolo ca voluntar.
Podul.ro: Când l-ați văzut ultima oară?
Kateryna Mykolaivna Pavlenko: Ultima oară când l-am văzut a fost pe 2 august. Venise acasă pentru o zi. A primit permisie după ce o mină a explodat acolo unde se afla în prima linie, iar totul a ars: haine, arme și așa mai departe. A reușit să sară din foc, avea câteva arsuri, dar nu semnificative, și a primit permisie pentru a veni în oraș cu scopul de a-și verifica vederea, întrucât înainte de asta a avut o serie de leziuni la un ochi și trebuia să fie foarte atent cu privire la această problemă. A fost acasă două nopți și o zi. Adică a sosit seara, a stat peste noapte și am fost cu el la spital de dimineață până seara pentru a-și examina ochiul. Au verificat, totul a fost în regulă, existând doar o mică problemă și i-au recomandat să aibă grijă. A mai stat o noapte și s-a întors cu mașina pe front. Atunci ne-am văzut pentru ultima oară.
Podul.ro: Ați ținut legătura cu el des când se afla pe front? Ce v-a spus despre ce se întâmplă pe front?
Kateryna Mykolaivna Pavlenko: Da, atunci când era pe front, păstram constant legătura. Vorbe am mult. Poate chiar știam puțin prea multe din experiențele lui, dar scopul meu în ceea ce privește o comunicare atât de amplă a fost ca soțul meu să se întoarcă acasă echilibrat mental, respectiv sănătos. A ajuns în prima linie pe 15 mai. Fusese recrutat pe 2 martie, dată la care a desfășurat primul antrenament. Apoi, 2 luni și jumătate a fost în misiuni sigure lângă zone relativ sigure. Pe 15 mai, a fost trimis în prima linie în direcția sudică între orașul Nicolaev și orașul Herson. Am ținut legătura tot timpul când era în misiuni. Apoi, desigur, în unele situații nu am putut comunica. Dar, mulțumită Starlink, putea să scrie un fel de SMS dacă conexiunea ucraineană nu era funcțională. Am avut un fel de înțelegere să nu îmi fac griji 3 zile, iar în a 3-a zi începeam să mă îngrijorez, adică aveam nevoie măcar de niște vești că trăiește. Când nu putea transmite el mesajul, îl transmitea de pildă prin cei care plecau, scriindu-mi-se de pe numere necunoscute că este bine și în viață. Cea mai lungă perioadă în care a fost în misiuni și nu a trimis vreun mesaj a fost de 8 zile. 8 zile în care nu știam nimic, dar eram convinsă că totul va fi bine cu el. A povestit multe despre ceea ce se întâmpla acolo, desigur, fără precizări concrete, fără numărul de oameni prezenți, fără informații clasificate. Povestea din ceea ce i s-a întâmplat lui în mod direct. Sunt o mulțime de povestiri greu de ascultat. Era greu de ascultat ce se întâmplă, dar a fost important pentru mine să știu. Una dintre povestiri se referea la un episod în care a plouat foarte tare, iar ei se aflau în stepă, printre tufișuri foarte mici. Ploaia a fost atât de puternică încât apa inundase câmpurile și nu se scurgea. În consecință, șanțurile din stepă în care erau staționați militarii erau pline de apă. În acele moment au fost bombardamente cu mortar, ploua totodată cu grindină, iar zona era presărată de mine. Era necesar să se ascundă, iar ei se ascundeau în respectivul șanț. Mi i-am imaginat pe acești bărbați stând pe pământ încercând să supraviețuiască în respectiva mlaștină. Ei stăteau într-o mlaștină, unde chiar și ghemuirea sau culcarea era imposibilă din cauza bombardamentelor. A fost foarte dureros, extrem de dureros de imaginat. Mi-a vorbit mult, mai ales despre prima luptă. A durat aproximativ o săptămână, iar în primele trei zile nu au dormit. Nu voi indica numele locurilor, deși acestea au fost deja devoalate. Nici el nu mi le spusese atunci. Acum știu unde s-a întâmplat. Au mers într-una dintre așezări, iar bombardamentul a început din nou. S-au ascuns într-o casă, iar lovirea casei a cauzat carbonizarea și căderea pereților. Această bătălie a durat foarte mult timp. A existat o situație când trei dintre ei s-au ghemuit într-o groapă. Din nou, sub foc și alături de camaradul cu care era, au fost aruncați de suflul exploziei. Băieții care erau lângă Oleksiy au fost răniți. Oleksiy rămas pe loc, deși a fost, la rândul său, rănit. Au fost momente când au pierdut contactul cu comandamentul și celelalte vehicule (BMP), respectiv vehiculele de luptă de infanterie (IFV). Soțul meu a fost tunar în IFV. Vehiculele plecaseră, erau răniți, iar din moment ce nu a mai existat vreo comunicare, ei i-au scos de unii singuri pe răniți. Au traversat un mic râu printr-o mică așezare. Au făcut 3 astfel de călătorii, transportând răniți și morți. Au fost momente când părea că erau într-un film de război. Pământul ardea, focul îi înconjura. Totul se prăbușea și erau oameni aruncați în aer de mine. Iar focul inamicului era continuu. Înainte nici nu-și imagina că se poate întâmpla așa ceva. O mașină plină de sânge după ce a transportat răniții era de neimaginat. Acestea sunt doar câteva povestiri, dar au fost multe altele. Am vrut să nu le țină pentru el. Știu că mulți soldați evită să vorbească despre astfel de lucruri, dar a fost foarte important pentru mine să-și poată împărtăși experiențele și să fie stabil din punct de vedere psihologic.
Podul.ro: Când ați vorbit ultima oară cu el?
Kateryna Mykolaivna Pavlenko: A murit pe 17 august 2022. În aceeași zi am vorbit cu el pentru ultima oară. Eram la serviciu, era ora prânzului, iar eu și colegii mei beam cafea în parcul de lângă locul meu de muncă. Soarele strălucea. Oleksiy era foarte obosit, se simțea foarte rău. Plănuia să meargă la medic din cauza problemelor cu stomacul, cu alimentația și cu ochiul, ceea ce i-a făcut misiunea foarte dificilă. Era un stres constant, erau condiții dificile. Speram că i se va permite să se odihnească, chiar dacă doar pentru o perioadă scurtă de timp, fără a fi scos din prima linie. Eventual să i se acorde literalmente o săptămână liberă înainte de a se putea întoarce în misiune. Contuziile și tensiunea constantă erau foarte puternice. Am sperat să se odihnească puțin, fără să-l îndepărteze din prima linie, dar măcar să nu plece în misiune. Ar trebui să fie așa timp de aproximativ o săptămână, îți tragi respirația și mergi din nou în misiune. M-a sunat și mi-a spus: "Katya, voi merge în misiune astăzi". I-am răspuns imediat: "Nu merge azi, te rog! Trebuie să mergi la medic! Simt în sinea mea că nu este în regulă. Nu-mi place ideea să mergi astăzi". A fost foarte neobișnuit, dar chiar am simțit un disconfort, iar el îmi cunoștea foarte bine intuiția. Mi-a răspuns: "Bine, voi vorbi cu comandantul și voi decide". Apoi, după vreo 15 minute, a sunat din nou și a spus: "Trebuie să merg, mă duc, mă întorc seara și te sun". I-am răspuns: "Bine, du-te, dar fii atent! Aștept un telefon diseară!". Când nu a sunat seara, m-am speriat foarte tare. Am fost foarte îngrijorată, dar am încercat să mă calmez. M-am gândit că poate doar a întârziat din cauza unor probleme tehnice sau de altă natură. Dar totuși simțeam o frică accentuată.
Podul.ro: Atunci când ați auzit vestea cumplită, cum ați reacționat?
Kateryna Mykolaivna Pavlenko: Eu și soțul meu plănuiam să cumpărăm o casă și, în timp ce el era pe front, am condus, m-am uitat la diverse opțiuni, am făcut poze și am negociat reduceri. Pe 18 august am fost să văd o casă care i-a plăcut foarte mult soțului meu, o casă frumoasă din cărămidă albă, cu șemineu la etajul 1. Când m-am întors de acolo, am primit un apel de la un număr necunoscut când conduceam și eram aproape de casă. Am răspuns, mi-au întrebat numele de familie, prenumele și am înțeles imediat că ceva nu e în regulă. Am oprit mașina în mijlocul drumului. Am crezut că vor spune că este rănit. Însă, militarii m-au sunat pentru a-mi zice că a murit. Nu mi-a venit să cred și am spus că trebuie să-l văd, căci poate au greșit. Nu putea fi el, nu putea muri. Vorbisem cu el cu o zi în urmă, sunase. Persoana care era responsabilă de legătura cu familiile militarilor a spus că, desigur, e dreptul meu să verific. Și așa s-a întâmplat. A doua zi am fost să-l identific. Deja în pragul morgăi, am văzut că era el. Oleksiy avea barbă. Fața lui era ușor de recunoscut. Nu era loc de îndoială. Nu pot exprima în cuvinte reacția mea. A trecut un an, dar este foarte greu de descris. Nu mi-au ucis doar soțul. Ne-au distrus planurile de viitor. Acum nu va mai exista nicio casă pe care o aveam în plan. Nu vor fi copiii pe care ne-am dorit să-i avem. Planurile, speranțele noastre s-au ruinat...
Podul.ro: Ce altceva îmi puteți spune despre el? Ce fel de persoană era în viața de zi cu zi? Ce puteți să-mi spuneți despre relația, căsătoria cu el?
Kateryna Mykolaivna Pavlenko: Era foarte frumos și blând. Ne-am cunoscut când eram deja maturi. Eu aveam 30 de ani și el 40. Eram amândoi după divorț și înțelegeam exact ce ne dorim de la o relație, știam clar cât valorează un zâmbet dimineața. Știam cât de valoroase sunt mulțumirile pentru un ajutor oferit sau o ceașcă de ceai. Ne-am înțeles foarte bine și ne-am dorit iubire. Ne-am dorit să întemeiem o familie, pentru că amândoi eram deja pregătiți pentru asta, fără să facem greșeli specifice tinereții. Am locuit împreună timp de 5 ani. Dragostea noastră nu a venit de la prima vedere, ci de la primul sărut. După acel sărut, a devenit evident că ar trebui să fim împreună și să nu fim despărțiți. Povestea noastră a fost destul de romantică. Pentru o perioadă, eu am trăit și am lucrat în altă țară, mai precis în Franța timp de un an. Venisem acasă pentru câteva săptămâni cu scopul de a rezolva cu varii documente. A trebuit să fiu în Ucraina pentru două săptămâni. În această perioadă l-am cunoscut pe Oleksiy. La început, am venit doar pentru o perioadă scurtă, dar apoi am decis să rămân o lună în Ucraina. După ce am stat în Franța mai puțin de o lună, în acest timp am comunicat prin apeluri video și a devenit evident cât de important este să fim împreună. Cariera și celelalte aspecte ale vieții au jucat și ele un rol, dar dragostea a fost primordială. Când m-am întors acasă, am început imediat să trăim împreună. Cândva nu aveam absolut nimic: nici linguri, nici furculițe, nici măcar o pernă. Cu toate acestea, aveam tot ce ne trebuia, să fim împreună. Ne-am construit viața împreună. Împărtășirea dragostei, acceptarea reciprocă și completarea reciprocă reprezintă ceea ce visează orice fată, iar noi le-am transformat în realitate. Ne-am căsătorit oficial la un an după ce ne-am cunoscut. Ne-am dus să ne înregistrăm la Oficiul de Registratură din Odesa, iar a doua zi am plecat în Grecia, pe una dintre insule. Am avut dorința de a organiza ceremonia comuniunii noastre în fața naturii, a mării, a cerului și a credinței în Dumnezeu. Am făcut jurămintele și le-am semnat, simbolizând afirmarea noastră în fața acestor mari puteri. Oleksiy a fost o persoană minunată. A dat dovadă de o mare competență în munca sa. Era un profesionist ca avocat. Oleksiy avea mulți ani de experiență în domeniul juridic, mai mult de 20 de ani. A deținut funcția de șef al departamentului juridic într-o companie specializată în producția de produse din tutun. Această activitate a fost foarte specifică, dar Oleksyi a găsit satisfacție în ea și și-a îndeplinit îndatoririle cu entuziasm. Este dificil să-i fi supraestimat nivelul de expertiză și capacitatea de a înțelege problemele complexe în detaliu. Dragostea pentru munca sa îi întrepătrundea toate acțiunile și deciziile sale. Ca bărbat, a fost pilonul meu de încredere, gata să mă protejeze, să mă sprijine în orice situație. Numeroasele încercări și provocări cu care ne-am confruntat ne-au întărit relația. De fiecare dată când pierdeam direcția sau eram ezitantă, el era cel care mă întărea cu încredere, cu aripile sprijinului său. M-am simțit mereu calmă în prezența lui, știind că el era mereu acolo. Când era pe front, suna de acolo să mă întrebe ce gătesc, dacă am făcut prăjituri. Chiar dacă uneori nu am făcut-o, i-am spus că am făcut-o, iar în acest fel căpăta puțin sentimentul normalității. A fost foarte atent și blând. Spuneam că-mi place ceva și imediat găsea acel ceva și mi-l oferea. Întotdeauna am avut flori proaspete, pentru că îmi plac foarte mult florile. Soțul meu știa despre asta și aveam mereu un buchet acasă. Nu ne-am pierdut romantismul, am fost amândoi romantici, ne-a plăcut foarte mult. Eram fericiți împreună.
Podul.ro: Care sentiment este mai puternic? Vreți ca acest război să se încheie cât mai curând posibil, prin acceptarea unor concesii promovate inclusiv de unii vectori la nivel occidental, sau simțiți nevoia ca soțului dvs. să i se facă dreptate, iar orcii să aibă parte astfel de ceea ce merită?
Kateryna Mykolaivna Pavlenko: Dreptatea a fost deja făcută. Orcii au fost respinși din primele zile. A fost evident pentru noi imediat. Când spun "pentru noi", mă refer la mine și la soțul meu. A devenit imediat evident că Ucraina va câștiga. Primele 3 zile am adormit rugându-ne ca Kyivul să reziste. A fost foarte înfricoșător, dar în același timp era evident: deja după apărarea cu succes a capitalei și chiar după primul atac, a devenit clar că vom câștiga. Dacă dușmanii noștri nu ne înving imediat, atunci vom câștiga. Singura întrebare este cu ce preț. Această victorie va costa enorm. Dreptatea există deja, pentru că suntem pe pământul nostru, suntem acasă. Nu ne-am dus la nimeni, nu am cucerit nimic. Ne apărăm ce e al nostru și, prin urmare, adevărul este de partea noastră și nu poate fi interpretat în niciun alt mod. Desigur, vreau ca războiul să se încheie cât mai curând posibil cu victoria completă a Ucrainei și recuperarea tuturor teritoriilor, respectiv stabilirea integrității noastre teritoriale de la momentul anului 1991. Prețul este extrem de mare, dar plătim prețul pentru ceea ce nu poate fi cumpărat, pentru ceea ce nu poate fi vândut - independența și libertatea. Aceste valori nu pot fi cumpărate cu bani. Din păcate, acest preț este foarte mare pentru oamenii noștri.
Podul.ro: Intenționați să mergeți într-o zonă mai sigură? Semnalele arată că războiul va fi unul de lungă durată, de uzură.
Kateryna Mykolaivna Pavlenko: Nu, nu plănuiesc să merg într-o zonă mai sigură. Am un sentiment profund de convingere că ar trebui să fiu aici. Când a început războiul, pe 24 februarie, eu și soțul meu eram în vacanță în regiunea transcarpatică a Ucrainei, foarte aproape de graniță, poate la 40 sau 50 de kilometri. În prima zi, am avut ocazia să plecăm. Inițial am șovăit, dar până seara am luat deja o decizie, că nu vom pleca, că ne vom întoarce acasă la Odesa. Pe 25 februarie am plecat spre casă. Și pe 26 februarie soțul meu se afla deja la coadă pentru a se înrola. A stat la coadă pe 26, 27, 28 și 1 martie, iar pe 2 martie a fost înrolat. De la acea vreme nu am vrut să merg într-un loc sigur. Soțul meu a încercat să mă convingă multă vreme să merg măcar în vestul Ucrainei, poate în Carpați. Dar am avut un sentiment clar că ar trebui să fiu aici, acasă. Eram îngrijorată că i se va întâmpla ceva, că ar putea fi rănit, iar eu, fiind departe, nu aș putea să ajut. Acum că a plecat, încă simt că ar trebui să fiu aici, acasă. Înțeleg toate riscurile, dar acesta este locul meu și voi rămâne aici.
Podul.ro: Ce mesaj aveți pentru cetățenii ruși de rând? Întreb și în contextul în care mulți analiști consideră că soluția pentru stoparea agresiunii de la Kremlin ar depinde de revolta acestora.
Kateryna Mykolaivna Pavlenko: Este dificil atunci când vorbim despre revolta cetățenilor Rusiei. Nu cred că acești oameni înțeleg că chiar ar merită să să o facă, respectiv că asta ar putea face diferența. O revoltă care să vizeze de la Kremlin până la cel mai mic oraș sau sat, respectiv Comisariatul Militar care anunță mobilizarea. Oamenii au o influență asupra unor asemenea chestiuni, dar se pare că cetățenii Rusiei nu simt asta. Aceasta este una dintre diferențele uriașe dintre noi. Pentru noi este evident - dacă oficialul este rău, atunci dă-l jos! Dacă medicul este rău, dă-l afară din spital! Dacă portarul este rău, concediază-l! De ce să nu poată fi concediați oficialii dacă sunt răi? E chiar ciudat. Rușii nu își dau seama de puterea și drepturile lor, nu înțeleg că acțiunile lor pot duce la schimbări. Aș putea minți despre o oarecare umanitate, dar de fapt vreau să vorbesc despre femeile care își trimit în mod deliberat soții, poate nu toate, dar sunt cele care își împing soții să comită ceea ce comit. În interceptările serviciilor noastre speciale, le auzim rostind expresia: "Ucide cât mai multe 'buruieni' e posibil!". Acestor femei vreau să le adresez câteva cuvinte care-mi stau pe suflet. În acest loc trăiește conștiința, aici sunt viața și copiii, aici este soarele! Dorința de a vedea un om înfruntând moartea este de neînțeles pentru mine, e inacceptabilă pentru mine! De ce nu plantezi flori lângă casa ta? De ce să te duci și să calci în picioare florile de lângă casa altei persoane? La urma urmei, ceea ce semănăm este ceea ce culegem. E mai bine să cultivi armonia decât să o distrugi. Acest lucru este pur și simplu firesc pentru o persoană normală, adecvată. Vrei să ai ceva? Du-te și câștigă! A fi invidios și a încerca să împingi pe cineva către eșec este foarte straniu. Cum poate o femeie să îmbrățișeze o persoană care a ucis copii sau care chiar a ucis în mod special copii? Cum poți îmbrățișa o astfel de persoană? Am avut multe conversații cu soțul meu. O spun drept completare la întrebarea anterioară. Am avut o mulțime de conversații despre inadmisibilitatea crimei. Mi se pare că felul în care rușii se raportează la propria persoană se reflectă în felul în care ne tratează pe noi. Ei nu se respectă, asta e părerea mea. Nu cred că revolta poporului din Rusia poate afecta în vreun fel cursul războiului. Cred că nu au capacitatea. Probabil nu au această putere.
Podul.ro: Credeți în victoria finală a Ucrainei, care ar include recuperarea Crimeei?
Kateryna Mykolaivna Pavlenko: Desigur, cred în victoria Ucrainei! Pur și simplu nu poate fi altfel. Președintele nostru a spus cândva, în primele sale discursuri, că oricât de mulți ucraineni rămân, ei vor rezista în continuare. Indiferent câți dintre noi rămânem, vom rezista mereu. Victoria Ucrainei va fi clară. Va exista cu siguranță o victorie ce implică recuperarea integrității noastre teritoriale, inclusiv recuperarea Crimeei. Am câteva îndoieli că Rusia va avea bani să plătească despăgubiri, da, am. Totodată, trebuie să ne cunoaștem oamenii. Doctorii în filozofie se luptă pe front, proprietarii de afaceri se luptă, antreprenorii se luptă, studenții se luptă, băieții obișnuiți se luptă, vecini, veri, colegi de clasă. Sunt oameni obișnuiți care știu pentru ce luptă, precum soțul meu, care știa că dacă nu oprește inamicul în afara orașului, atunci inamicul va intra în oraș. Când Oleksiy a murit, a existat o perioadă în care au avut loc mai multe atacuri la rând asupra Nicolaevului, iar acesta este unul dintre motivele pentru soțul meu a fost în misiune atât de mult timp. Nu cred că aș putea supraviețui în asemenea condiții, sub ocupație, dar soțul meu a făcut ceea ce și-a propus, respectiv nu a lăsat inamicul să intre în orașul nostru. Din păcate, a murit, dar a reușit ce și-a propus când a mers pe front. Acești oameni de pe front nu vor renunța. Soțiile, mamele, surorile, prietenii lor îi vor susține de aici, așa cum o facem și acum, așa cum am făcut-o eu în toate cele 3 luni cât a fost în prima linie. Ei îi vor sprijini atât timp cât va fi necesar. Chiar și în zonele aflate sub ocupație, oamenii continuă să reziste! Ai văzut cum s-a protestat în Herson? Ai văzut cum au protestat în Melitopol și alte orașe și sate care au fost capturate de orci? Oamenii noștri nu vor renunța. Știm ce înseamnă să fii liber, iar a fi diferit de ruși este o comoară prea scumpă pentru a fi dată oricui, respectiv pentru orice. Prin urmare, nu este despre de a crede în victorie, căci știu că am câștigat deja. În primele săptămâni am câștigat deja, nu ne-am dat bătuți. Iar acum este doar o chestiune de timp, doar o chestiune de preț pe care trebuie să-l plătim. Pentru mine... Am plătit deja cel mai mare preț, cel mai rău lucru s-a întâmplat deja. Nu-mi pot imagina mai multă durere. Dar țara noastră are oameni grozavi și mulți soldați cu care să ne mândrim. Sunt atât de mulți oameni simpli obișnuiți, atât de mulți de care să fii mândru. Prin urmare, acum întrebarea nu este dacă obținem victoria, ci "când?". Am plătit deja prețul, acum întrebarea este: "când?".
