Oroarea Siberiilor de gheață: cum am fost deportată la numai 6 ani cu vagoanele de vite. Povestea durerii / Margareta Spânu-Cemârtan

Prea mică eram când am rămas fără mamă. Aveam 2 ani neîmpliniți, când Mihăilenii, satul în care m-am născut, a petrecut-o în lumea celor drepți. Am aflat mai târziu că a fost o femeie nemaipomenit de frumoasă, că a fost harnică și foarte cumsecade. Mama a murit de tânără… Fratele meu avea doar 6 ani. Dar nu a spus în zadar cine a spus că o nenorocire nu vine singură. La numai un an după înmormântarea mamei, în ‘45, a fost arestat bunelul, pe motiv că ajutase ostași români în timpul războiului. A fost dus la închisoarea de la Briceva, de unde nu s-a mai întors. Nici până azi nu știu unde o fi fost îngropat. Bunelul avea peste 75 de ani. 

Nu știu cum ne-au scos tata și bunica din foamete, căci ne-au curățit de câteva ori podurile. Se vede că datorită bunicii, care mai ascundea câte ceva cum putea și ne mai cocea câte o turtișoară, am scăpat cu viață. 

(Doamna Margareta Spânu-Cemârtan, scriitoare, jurnalistă și fostă deportată în Siberia la numai 6 ani, împreună cu întreaga familie / sursa foto: arhiva Podul.ro)

În ‘49 de-acum, când ni se părea că am scăpat de nevoi, ne-am pomenit într-o zi de vară cu o mașină kaki la poartă. Nu mai văzusem până atunci mașini. Am vrut să ies să mă uit mai bine, dar n-am dovedit – m-a oprit tata, de cum a văzut că din mașină coboară o mulțime de soldați. Tata s-a cam pierdut cu firea. Începuse să tremure. Pricepuse că veniseră să ne ia. Tata auzise că se întocmea o listă și că mai mulți oameni de la noi din sat urmau să fie duși în Siberia. La început, tata și bunica s-au agitat, dar n-au vrut să se ascundă, să fugă pe undeva prin pădure. Tata fusese pe front, dar din cauza piciorului frânt a fost lăsat la vatră. Nici prin gând să-i treacă faptul că ar putea fi deportat. 

Atunci l-am văzut plângând pentru prima oară pe tata 

De cum au intrat în ogradă, patru soldați s-au postat pe la colțurile casei, iar altul a intrat în casă. Noi, speriați, ne-am lipit de tata. Plângeam. Plângea și tata. Atunci l-am văzut plângând pentru prima oară. I s-a dat ordin în rusește să iasă din casă și să se urce în mașină. Atunci tata a intrat repede în casa mare cu gând să ia ceva haine pentru noi, niște mâncare. Când a dat să scoată pe ușă o plapumă și o pernă, un soldat a început să-l lovească cu patul armei peste mâini. 

Când am ieșit în drum, l-am văzut alături de mașină pe Grișa Postolachi – ”Grișa Țiganul”, așa era cunoscut de întregul sat. El era președintele sovietului sătesc. Un om zdravăn de te treceau fiorii, auzindu-l cum se răstea la lume. S-a apropiat de tata și i-a smuls din brațe tot ce luase: 

– Ți-ajunge cât ai mâncat aici, boierule! Du-te acum, că acolo o să mănânci numai untură de bursuc…    

Și râdea cu o gură până la urechi. Oamenii din mahala ieșiseră pe la porți și ne boceau ca pe morți. Și tot Grișa Țiganul i-a zis tatei:

– Mă, Colea, ai noroc că nu ți-e nevasta vie, că așa ți-aș mai drege-o de bine. Frumoasă muiere ai avut… Și încă și la soldații iștia aș da-o. Ai tăcea ca mielul. 

Atunci, tata, necăjit cum era, țin minte că numai s-a întors spre el și l-a scuipat drept în față. Ne-am speriat, credeam că o să-l omoare pe tata, dar Grișa Postolachi s-a șters pe obraz, a suduit numai și s-a dus de lângă mașină. 

CITEȘTE și Margareta Spânu-Cemârtan - ”Trezirea”

Iconița 

De cum ne-am urcat, mașina s-a urnit din loc. Cu un zgomot înfundat, avea să frâneze la poarta bunicii. Ea stătea de-acum la poartă. Dovedise să ia câte ceva din haine, o plapumă, niște brânză, făină. Nu plângea. Smerită, cu ochii împăienjeniți de lacrimi, s-a urcat în mașină, fiind ajutată de vecini, căci ea sărmana era și bătrână, și gârbovită, nici nu putea urca. Văzându-ne pe noi ce mici, pe amândoi, în colțul mașinii, dezbrăcați și plânși, ne-a cuprins și numai atâta a zis:

– Of, Doamne, of…

Când ni s-a părut că acuși o să pornim, bunica parcă a tresărit, amintindu-și de ceva. A strigat-o pe Maria, pe fiică-sa, i-a spus ceva la ureche iar Maria a fugit în casă de unde s-a reîntors cu o iconiță. Bunica a luat iconița, a sărutat-o, și-a făcut cruce, ridicând capul către oamenii adunați, și a zis: 

– Mă rog de mă iertați, oameni buni. Dumnezeu să vă ierte și pe voi.

Doi soldați ne păzeau cu armele. Grișa Țiganul ne-a arătat mai întâi pumnul, apoi dosul, strigându-ne ceva, dar ce anume n-am auzit. Tata a tăcut, dar bunica, ridicând icoana, țin minte, a zis: 

– Blestemele mele au să te ajungă, satană!

(Vagoane de vite în care rușii i-au deportat pe bunicii și părinții noștri / sursa foto: arhiva Podul.ro) 

Am stat 3 zile cu o bătrână moartă în vagon 

La Bălți, unde ne-au dus, am stat câteva zile. De peste tot erau aduse familii cu copii. Când s-au umplut vagoanele, ne-au închis și trenul s-a pornit. Nu știu câte zile am mers până acolo, dar ni se părea că n-o să mai coborâm niciodată. Era cald, noi stăteam claie peste grămadă de mulți ce eram. După vreo câteva zile de mers, o femeie bătrână a murit chiar lângă noi. Doamne ferește ce era acolo. A stat așa moartă trei zile în vagon. Nimeni nu putea nici să doarmă, nici să schimbe o vorbă. 

O femeie își aruncase copilul sugaci în râu, zicând că mai bine să-l vadă murind în apă, decât la sânul ei fără lapte

Ne-au dat jos din tren la o margine de oraș, unde ne-au mânat pe toți la un râu. Ni s-a permis să ne spălăm. Noi, când am văzut apa, nu ne puteam sătura. Beam cu palma căuș, ne puneam în genunchi și sorbeam ca vitele din râu. Un băiat s-a aruncat în apă, încercând să evadeze înotând. Soldații au tras după el și ”spălatul” ne-a fost interzis. Când ne-am urcat din nou în vagon am auzit cum toată lumea vorbea despre o femeie care își aruncase copilul sugaci în râu, zicând că mai bine să-l vadă murind în apă, decât la sânul ei fără lapte. 

(Vagoane de vite în care rușii i-au deportat pe bunicii și părinții noștri / sursa foto: arhiva Podul.ro) 

Fântâna. Omul sfințește locul 

În Kurgan, unde ne-au dus pe toți cei care eram din Mihăileni, ne țineau grămăjoară – familiile lui Spânu Ion, Cazacu Petrea și Spânu Teodor. Apoi de acolo ne-au dus cu mașina într-un cătun. Țin minte că erau doar vreo 10 case. Nu vedeam decât femei și copii în cătunul acela. Pe noi ne-au pus să trăim toți împreună, într-o baracă părăsită. Primul lucru pe care s-au apucat să-l facă oamenii noștri acolo a fost săparea unei fântâni. Apă era, dar băștinașii (cu toții ruși – n. red.) o luau direct din băltoace. Iarna apa îngheța, vara umblau herghelii de caii și o tulburau. S-au apucat atunci și au săpat o fântână. Mergeau oamenii de prin partea locului (rușii adică – n. red.), se uitau și se minunau: ia ce lucru bun, ce minunăție. 

Tata cădea de oboseală, de frig, de durere

De cum ne-am aranjat cu traiul, am fost puși cu toții la muncă. Tatei i-au dat să pască vitele și oile, având în vedere că noi eram mici și alt lucru nu puteam face. Cine a văzut taigaua măcar o dată în viață își poate închipui ce înseamnă să alergi ziua întreagă după o herghelie de cai semisălbatici, care de cum zăreau lanul verde de grâu se îndreptau spre el și cu greu îi mai puteai scoate de acolo.

Vara mai era cum era: umblam desculți, mâncam fel de fel de pomușoare, ciuperci, dar cum se lăsau gerurile, rar când mai ieșeam din casă. Însă tata se ducea la lucru. Își lega picioarele cu paie, apoi le învelea cu câte o broboadă de-a bunicii și se ducea. Când venea noaptea nici nu voia să mănânce. Cădea de oboseală, de frig, de durere. Tata avea un picior rănit de la război și la frig se umfla, îl durea. Eu cu fratele ne duceam în pădure și aduceam lemne pentru foc. 

(Doamna Margareta Spânu-Cemârtan, scriitoare, jurnalistă și fostă deportată în Siberia la numai 6 ani, împreună cu întreaga familie / sursa foto: arhiva Podul.ro)

Strivită de copitele cailor 

În primăvara următoare, președintele de soviet ne-a pus din nou la păscut oile, vacile. Ne uimeam că acolo oile nu erau mulse. Nimeni nu știa ce-i aceea brânză de oi. Umblau ziulica întreagă alergând după turme. Dacă se rătăcea vreun mânz, îl căutam cu fratele prin pădure până dimineața. Pentru o vită pierdută eram amenințați cu 10 ani de pușcărie. De câte ori am fost strivită de copitele cailor… Nu știu cum de am mai avut zile.

Deseori se întâmpla să scăpăm vitele în lanul de grâu și atunci ni se tăiau ”trudo-zilele” (zile de muncă – n. red.), ceea ce însemna că nu ni se mai dădea nici măcar pâinea ce ni se cuvenea, darămite cartofii. 

Cum l-au condamnat pe tata la 10 ani de închisoare 

În iarna a doua am intrat tot atât de săraci ca și în prima. Noroc că mai umblaserăm în urma combinei și strânseserăm grâu de prin pleavă, că altfel muream de foame. Când am rămas fără nimic de mâncare, au venit într-o noapte vreo trei rusoaice, au bătut la fereastră și l-au chemat pe tata, spunându-i că paznicul era beat și că ele se duceau la furat de grâu. L-au îndemnat și pe tata să meargă cu ele. La început tata n-a vrut, dar la insistențele lor, ori poate gândindu-se că o să pierim de foame, s-a decis și, după ce s-a rugat lui Dumnezeu să-l păzească, s-a dus. A adus vreo 20 de kilograme, nu mai mult. 

Bunica s-a bucurat la început, dar nu s-a apucat să fiarbă vreo mână de grâu. Presimțea ceva. Dimineață, de cum s-a luminat de ziuă, la noi acasă au venit președintele de soviet, paznicul și un milițian. Tata a fost învinuit de organizarea furtului, deși nu el fusese cu inițiativa. L-au arestat. Judecata a avut loc la Dolgovka, la 40 de kilometri de cătunul în care locuiam noi. M-a trimis bunica pe jos acolo, să spun tot ce a fost și cum a fost, poate că s-or îndura și i-or da tatei mai puțin. Degeaba m-am dus. Nu se uita nimeni la mine, nici nu auzeau bocetele mele. Nu i-a interesat nici că tata se ruga în genunchi să se milostivească de noi. L-au condamnat la 10 ani de închisoare. 

Ne scria să nu ne îngrijorăm de el, că lui îi era mai bine acolo. ”Aici ne hrănesc, lucrăm cât putem și ne îmbracă. Nu-i mai rău ca acolo, în Orlovka, dar ce faceți voi?” – ne întreba el, în scrisoare. 

Ce făceam? De scârbă, bunica se îmbolnăvise și tot ce primeam de pomană – un pahar de lapte, câțiva cartofi – îi dădeam ei. Ne temeam să nu moară. Copiii de pe acolo ne arătau cu degetul și ne ziceau: ”Vi zdohnite ot goloda”. După ce bunica și-a venit în fire, a schimbat ultima pernă și o plapumă de lână, luate din Basarabia, pe cartofi – așa am putut ieși din iarnă. N-am s-o uit pe mătușa Axenia Scobioală (de loc din satul Moșeni, tot raionul Râșcani), ca ne da ba un măr, ba o nucă, ca putea rupe de la gura copiilor, ca să ne scape. Ea primea colete din Basarabia. 

Fuga lui Emil. Și prinderea lui 

În primăvară, în cel de-al treilea an, am fost puși din nou să avem grijă de cai. Umblam rufoși, tunși, ca să nu se prindă păduchii de capul nostru, cu picioarele însângerate, încât ne temeam să ne privim în oglindă. Într-o zi, când eram tocmai în fundul pădurii, fratele Emil mi-a spus să mă întorc seara la bunică, el luând decizia de a se întoarce singur în Basarabia. M-am speriat. Fratele mi-a lămurit că nu mai putea așa și mi-a promis că va face tot posibilul să ne cheme și pe noi. M-am dus acasă. Deși speriată de vestea pe care i-am spus-o, bunica a zis doar atât:

– Bine a făcut. Poate măcar unul dintre noi va ajunge acasă. 

Însă în gara din Kurgan, Emil a fost prins și închis în colonie.  

(Doamna Margareta Spânu-Cemârtan, scriitoare, jurnalistă și fostă deportată în Siberia la numai 6 ani, împreună cu întreaga familie / sursa foto: arhiva Podul.ro)

Lacrimile îmi înghețau pe obraji 

Rămasă doar cu bunica, am prășit amândouă și am mușuruit cartofii. Am adunat lemne uscate din pădure. Ne pregăteam de iarnă. Văzând că bunica nu mai putea merge – se târa pe brânci ca să facă ceva de mâncare –, femeile îi ziceau ”comendantului”, care venea săptămânal să ne controleze, să mă trimită măcar pe mine înapoi. Eu nu voiam să mă despart de bunica, dar nimeni nu mă întreba. 

Într-o zi a venit ”intendentul” să mă ia și să mă ducă la orfelinat. Era în iarna anului 1953. L-am apucat pe intendent de picioare și îl rugam să nu mă ducă, să mă lase lângă bunica, ultima ființă apropiată. Văzând că lacrimile mele nu ajutau la nimic, bunica a scos toate peticele de prin casă și m-a învelit în ele. M-a încălțat în niște pâsle mari și m-a dus la sanie.

– Să te rogi dimineața și seara lui Dumnezeu și El o să te audă și o să te ajute, mi-a zis la despărțire. 

Cu iconița pe care o luase de acasă mi-a făcut semnul crucii, când sania s-a urnit din loc. Lacrimile îmi înghețau pe obraji. Bunica îmi era în loc de mamă și acum mă despărțeam și de ea. Pentru totdeauna. 

Povestea borcanului cu gem

Peste 24 de ore am ajuns într-un sat unde cel ce mă ducea trebuia să întocmească actele. La Miliție, unde s-a adresat, i s-a spus că până nu vine răspuns din Moldova nu mă pot da nicăieri. Așa m-au purtat timp de câteva săptămâni de la o familie de moldoveni la altă familie de moldoveni. Deși erau oameni cumsecade, nu se bucurau să aibă o gură în plus la masă. În ultima vreme am stat la o familie nu prea numeroasă. La început nu mă puneau la muncă, apoi îndeplineam unele munci – aduceam lemne în casă, apă. 

O dată m-a trimis stăpâna la magazin să cumpăr gem. Am cumpărat un borcan plin de un kilogram. Pe drum mă uitam la gem și-mi venea să-l înghit cu tot cu borcan. Nu mai văzusem așa bunătate. Cum stăteam cu ochii pe el, am alunecat și am căzut. Borcanul îl țineam strâns la piept, nu s-a spart, dar oleacă de gem s-a vărsat pe zăpadă. Pe furiș, să nu mă vadă cineva, m-am întins pe brânci și am lins gemul cu zăpadă. Era rece și atât de gustos… Ajunsă acasă, văzând că borcanul nu era plin, stăpâna m-a luat la batjocorit. A doua zi m-au dus și m-au lepădat la Miliție. Acolo am stat câteva săptămâni. Eram hrănită în rând cu arestații. 

La un pas de moarte 

De ce mi s-au făcut actele, l-au chemat pe căruțaș să mă ducă la orfelinat. Era frig și caii nu puteau merge fără popas. Odată ne-am oprit la marginea unui sat și prima casă în care am intrat s-a dovedit a fi a unor moldoveni. Aflând ce-i cu mine, îl rugau pe căruțaș să mă lase la ei, dar el n-a vrut:

– Prikazu esti prikaz!, a spus și ne-am pornit mai departe. 

Căruțașul nu fusese niciodată la Zverinogolovsk și crezând că e aproape, mâna sania fără să se mai uite și la mine. Când mai cobora să se încălzească și să hrănească caii, îmi zicea și mie să mă dau jos și să mă dezmorțesc, dar eu nu mai puteam – eram bocnă, mă temeam că o să îngheț de tot acolo, pe sanie. Așa am mers până la orfelinat. Când am ajuns pe malul Tobolului nu-mi mai simțeam picioarele. Medicii, care au venit să vadă ce-i cu mine, au început a-l ocărî pe căruțaș, fiindcă acel om bătrân n-a putut să aibă grijă de mine. Mi-au făcut frecții, injecții, dar nimic nu-mi ajuta. Când au văzut că erau puține șanse să mai scap, mi-au descleștat dinții și mi-au turnat spirt. Dimineața, când medicul m-a lovit peste picioare și eu am țipat de durere, s-au bucurat că eram salvată. Din ziua aceea viața a luat o altă întorsătură. 

(Vagoane de vite în care rușii i-au deportat pe bunicii și părinții noștri / sursa foto: arhiva Podul.ro) 

Orfelinatul 

La orfelinat era cald, curat. Îmi era bine, încât pentru o vreme am uitat de chinurile prin care am trecut. Dar peste câteva zile, ceilalți copii au aflat că eu nu eram ca ei, adică fără părinți, că aveam tată și că eram deportată din Moldova. Atunci au început să mă poreclească – ”culacika”, ”moldovanka”, ”burjuika” și alte asemenea. Băieții făceau pocnitori și mă loveau cu ele peste urechi, îmi puneau piedică și mă îmbrânceau de la unul la altul. Răceam deseori. Noaptea mă trezeam și plângeam până când adormeam din nou pe perna udă. 

Am început să învăț. Primeam note bune, căci știam câte ceva de la fratele meu, care în serile de iarnă mă învățase alfabetul și să scriu. Umblasem oleacă la școală acolo, în Orlovka. M-au pus șefa clasei. Atunci, de ciudă, băieții și fetele mă băteau. Ca să mă scape cumva de toate acestea, educatoarea mi-a zis să mă pregătesc să intru în rândul pionierilor și atunci totul va fi bine. Am intrat, dar nu s-a schimbat nimic. Ca să nu plâng, noaptea croșetam, împleteam fel de fel de lucruri din ața pe care ne-o dădeau. 

Vara am plecat în ”tabăra” de pionieri. Când m-am întors, am găsit câteva scrisori. Ca să nu pierd legătura cu ai mei, obișnuiam să le scriu fetelor basarabence din Orlovka și prin ele aflam ce făcea bunica. După trei ani de orfelinat, am primit scrisoare de la Niusea (fiica mătușii Axenia), care îmi spunea că pe tata îl eliberaseră, venise, o luase pe bunica și se duseseră în Moldova. 

Scrisori fără adresă 

Neștiind ce să mai fac, am început să scriu scrisori în Moldova, aproape că fără adresă. Țineam minte câte ceva, cum se numește satul, cum le era numele de familie a câtorva rude. Scriam aproape în fiecare zi. După o așteptare îndelungată am primit răspuns de la soțul unei verișoare, Ion Mustață, care îmi scria că pe tata nu-l primise în sat Grișa Țiganul și că dintre ai mei nimeni nu îmi putea scrie, fiindcă nu știau carte și nici nu înțelegeau rusește. Despre bunica îmi scria că stătea ba pe la o fiică, ba pe la alta, dar cel mai des o puteai găsi pe prispa ambulatoriului din sat, adică pe prispa casei ei… Bunica a murit la puțin timp după ce revenise, iar eu îi tot scriam scrisori din Siberia. 

(Doamna Margareta Spânu-Cemârtan, scriitoare, jurnalistă și fostă deportată în Siberia la numai 6 ani, împreună cu întreaga familie / sursa foto: arhiva Podul.ro)

Întoarcerea

Împlinisem 13 ani și jumătate în ziua când m-a chemat directorul școlii și mi-a spus că venise o cerere de la tata, din Drochia, și că roagă să fiu trimisă în Moldova. Doamne, căzuse tot soarele pe mine atunci, îmi părea că mă topesc de fericire. La orfelinat mai erau trei copii din Bălți. Directorul și soția sa ne-au condus până la Bălți. La gară nu ne-a întâmpinat nimeni. Am plecat atunci la adresa unuia dintre băieții cu care venisem de la orfelinat. Nici acolo nu ne aștepta nimeni. Directorul era hotărât să ne ia înapoi, văzând că nimeni nu avea mamă, dar chiar când eram gata să ieșim din casă, au intrat un bărbat și o femeie, iar bărbatul m-a întrebat: 

– Margareta, tu ești?

Eu l-am privit cu ochii mari, dar nu i-am răspuns. Nici nu mai știam că mă cheamă Margareta – în Siberia, toată lumea mă numea ”Rita”. Era moșul meu, care venise să mă ia. Tata nu avea unde trăi. Voiam să ajung mai repede la Mihăileni, să mă uit măcar din drum la casa noastră, să mă reîntâlnesc cu fetele și băieții cu care copilărisem. Demolaseră casa noastră din Mihăileni, iar cu piatra și lemnul din ea construiseră școala din Mihăilenii Noi.

CITEȘTE și Aprilie 1992, fosta deportată Margareta Spânu-Cemârtan: ”Declar că NU mai doresc să fiu cetățeană a statului independent Moldova, ci cetățeană a Țării Românești, precum au fost părinții și bunicii mei. Doresc reîntregirea Patriei cât mai curând!”

Multe aș mai avea de spus, multe lucruri le-am uitat și nici nu aș vrea să mi le amintesc, dar când mă-ntâlnesc pe străzile Bălțiului cu nepoții lui Grișa Postolachi îi salut, însă ei merg cu capul pe sus și nu-mi răspund la binețe.  

(Podul.ro a intervievat-o recent pe doamna Margareta Spânu-Cemârtan, scriitoare, jurnalistă și mărturisitoare esențială, amplul interviu urmând a fi publicat în curând)