Brâncovenii (predica pe scurt)

Nu, nu sunt doar ai Bisericii lui Hristos pentru credința căreia și-au dat viața, ci sunt pentru toți, credincioși sau nu, care trăiesc acum pe pământul în care au trăit ei cândva, chiar dacă cerurile sunt văzute diferit. Sunt ai celor de dinainte, cum sunt și ai celor, din ce în ce mai puțini, care urmează să se nască. Fără să fie revendicați și nici impuși ideologic, ca justificare sau orgoliu, ei sunt darul Bisericii pentru oricine, român sau nu. Fără a idealiza, romanța, adăuga noi tușe mitologizante sau a exagera pios, ei trebuie luați ca atare. Marele risc în orice construcție, religioasă mai ales și nu numai, este faptul că, paradoxal, cei în cauză sunt omorâți a doua oară, dar prin admirație, punându-li-se o mască, falsificându-le chipurile. Iată de ce este sănătos sufletește să revenim la școala marilor realiști, a celor pe care îi cunoaștem drept Evangheliști, care notează despre Mântuitorul detalii, aspecte și nuanțe, care nu ocultează neînțelegerile sau conflictele, răbufnirile de caracter, care nu cosmetizează și nici nu omagiază. Este școala Ucenicilor care doreau să fixeze în scris ceea ce nici mintea lor nu ajunsese să înțeleagă pe deplin, în timp real, dovadă că paginile lor sunt de atunci sursă inepuizabilă de sensuri, de învățături și surprize. Ei, cei patru – Matei, Marcu, Luca și Ioan –, în ciuda proximității istorice, nu se străduiesc pseudo-memorialistic să mimeze și apropierea duhovnicească, teologică. Dimpotrivă. Sunt cronicarii consecvenți ai diferenței dintre ei și El, dintre ce au făcut prost, până la trădare, și ceea ce, nu fără durere, marele și inegalabilul lor Prieten aștepta de la ei. Scriind, ne încurajează să facem noi mai bine, să fim noi mai pregătiți pentru viața cu, în și pentru Hristos, ei dându-și-o pe a lor în întregime. Asta este, pe scurt, apostolicitatea în har, aparent magică, și mintea, aparent inutilă, a Bisericii dreptmăritoare.

Iar Brâncovenii? Vodă Constantin, știut lucru, a avut o domnie strălucită, plătită dar cu prețul unui raport fragil cu „Partenerul” strategic din epocă, agresor militar de secole și oricum gelos pe libertatea noastră relativă, funcție de peșcheș. De aici avea să îi vină și căderea lui, vocația de uneltitori și trădători a celor din cercurile conducătoare dominând, sabotând și deturnând interesul comun. În relativ scurta noastră tradiție, comparativ cu a Bizanțului și a Occidentului latin, Domnitorul știe că aparținem unei lumi la intersecție, că soarta noastră este de a face sinteze, de a nu fi simple prelungiri ale unora sau câmpuri de probă ale altora. Marca deopotrivă estetică și de substanță a acestui crez vizionar, pe cât de politic pe atât de teologic, se recunoaște în stilul arhitectural care îi poartă numele și în transferul elementelor renascentiste, așa cum, înainte, un Ștefan cel Mare aducea goticul în Moldova și pietrari italieni. Așadar, niciun complex de inferioritate și nicio simplă imitație care să susțină teza tâmpă a unora de ieri și de azi că Ortodoxia în haină românească ar fi visceral incompatibilă cu marea cultură, dezechilibrat definită doar ca vestică, sau că ar trebui să se latinizeze contrafactual, ignorând întâi de toate fabulosul tezaur multistratificat al limbii române, pentru a își recupera matricea. Fidelitatea față de tradiție și creativitatea în orizontul transformările, îngemânate, au făcut posibil prin Vodă Constantin desăvârșirea a ceea ce, cum știm, numea inspirat Iorga: un Bizanț după Bizanț. Cu deschiderile și splendorile pe măsură, mult peste capacitatea noastră actuală de a avea o hartă geoculturală onestă, sursă de creativitate, diplomație și mediere. Fără a forța termenii și a părăsi cadrele realismului invocat mai sus, Constantin Brâncoveanu ar fi fost azi, în condițiile date, un președinte cu autentic proiect de țară.

Apoi, da, cei patru fiii – Constantin jr, Ștefan, Radu și Matei –, fără a le uita pe surorile lor, majoritatea căsătorite deja la acea dată, și cu atât mai puțin pe loialul sfetnic Ianache, martir la rândul lui, sunt orice altceva dar nu odrasle de bani gata. De fapt, viitorul unei societăți, cu plusurile și minusurile ei, se joacă deloc întâmplător la nivelul tinereții biologice, a formării, a asimilării reperelor, a cristalizării caracterului și a începutului de autocontrol, de stăpânire de sine, începând de la patimi și până la efuziuni ludice. Dincolo de clasicul război intergenerațional, de nimeni câștigat până acum în totalitate, autonomia persoanei rămânând un mister și o provocare, o transformare chimică și o decantare trivial redusă la impulsul sexual sau la forme de comportament ieșite din normă, tinerețea reprezentând la propriu altoiul de care trunchiul bătrân, aproape epuizat de sevă, are nevoie pentru a da noi fructe. Cei patru nu au, cu excepția lui Matei, a celui mai mic, nicio ezitare de a își pune gâtul pe butuc. La urma urmelor, ceea ce a bătut obrazul celor de atunci, printre care și ambasadorilor puterilor străine, și îl bate în continuare este exemplul întregii familii. Fără fisură în ciuda diferențelor de vârstă, de așteptări, de condiție fizică sau stare de spirit, cei cinci Brâncoveni sunt, în mic, ecclesia pe care am dori-o și noi, azi ca oricând, în mare. Adică o Biserică nu doar pomenitoare și cinstitoare a modelului lor din trecut, ci atentă la moștenirea viitoare din care, așa cum suntem, facem parte. Acum, pe bune, am putea da ochii cu ei? În ciuda tăcerii stânjenitoare,

Sus să avem inimile!