Trezirea

Motto: A tăcea înseamnă a fi complice.

În anul 1988 am vizitat prima dată Patria-mamă. Am dorit s-o văd de când m-am întors din Siberia. Din spusele tatei, era ceva nemaipomenit. 

Și într-adevăr, m-au frapat arhitectura deosebită, locurile dumnezeiești cu multe mânăstiri și muzee îngrijite, munții și văile, râurile și lacurile. Cândva fusesem la odihnă în Crimeea, credeam că acolo e rai, dar aflându-mă în Țară, am înțeles că raiul adevărat anume e aici. Te uitai în jur și de-acuma îți părea că ești la Dumnezeu în sân.

Și oamenii mi-au părut mai deosebiți, mai ales tineretul. Comportamentul lor se deosebea mult de comportamentul tinerilor noștri din Moldova sovietică ca ziua cu noaptea. Erau frumos îmbrăcați. Mergeau pe stradă cu capul sus și pieptul înainte. Radiau la față de parcă erau cu toții îndrăgostiți. Siguri pe sine, cu zâmbete senine. Erau parcă mai înalți decât ai noștri, mai voinici, mai hotărâți și, desigur, mai deștepți și vorbeau o limbă impecabilă. Fiecare a treia familie avea câte o mașină cu toate că magazinele alimentare erau semigoale. Îi invidiam și nu înțelegeam – cum poți să ai un așa comportament pe stomacul semigol? Pentru mine a rămas o enigmă. 

Întorcându-mă la Bălțiul meu rusificat la 99%, mi-am zis: ”Da ce, eu nu-s ca ei, Om?”. Mi-am îndreptat spinarea. Am văzut soarele și am pornit la luptă.

În primul rând, vecinilor din blocul cu 80 de apartamente nu le mai ziceam ”zdrastvuite”, ci ”bună ziua” sau ”salut”, chiar de erau cu toții ruși. De la început ei se holbau la mine ca la un extraterestru și mă întrebau ce am zis. Eu cu mare răbdare și amabilitate le traduceam acele trei cuvinte de salut. Însă a doua zi ei uitau și iarăși îmi puneau aceeași întrebare: 

– Ce-ai zis?

Peste o lună mi-a crăpat răbdarea. Mai înainte mi se plângeau de țigani, cică e foarte bine de trăit la Moldavia, numai dacă nu ar fi țigani. Și-i numeau cu cele mai josnice cuvinte. Atunci, eu le zic:

– Iată, ați zis că nu vă plac țiganii, dar ei sunt de 4-5 ori mai deștepți ca dvs, căci cunosc vreo 4-5 limbi și unde nu s-ar muta cu traiul, ei învață imediat limba băștinașilor. Dar voi ce faceți? Reiese că nu ei sunt inferiori, ci voi debili cu totul, dacă timp de 30 de zile nu vă puteți însuși nici trei cuvinte. 

Cucoanele mele de pe banca de lângă scara blocului au amuțit. Apoi, una mai în vârstă își reveni și-mi zice:

– Noi putem, dar nu vrem! Voi nu meritați de a fi stimați! De ce credeți că am rămas anume aici cu traiul după război? De atâta că am văzut că poporul vostru conciliant ne pupa mâinile, se închina până la pământ în fața noastră și ne punea la masă. Am crezut că ați înțeles cu cine aveți de-a face. Așa că limba rusă trebuie să o învățați voi, nu noi să învățăm limba voastră!

Să știți că de data asta am amuțit eu. Dar nu pe mult timp, căci eram abonată la săptămânalul ”Literatura și Arta”, de unde mă informam în privința istoriei (să-i dea Domnul sănătate dlui Nicolae Dabija) și-i atacam cu argumente și îi întrebam: ce ar face rușii cu noi, dacă în țara lor ne-am purta ca dânșii aici? Câteodată își recunoșteau vina, dar nu trecea mult și iar îmi ziceau: 

– Nu, noi suntem velikoruși, noi am luptat și v-am eliberat, așa că fără noi, voi nu erați nimica!

Argumentele s-au epuizat și atunci mi-am zis: ”Cât l-ai hrăni pe lup, el tot la pădure se uită… Trebuie de trezit din somnul cel adânc pe frații noștri și nu pe ruși!”.

De aici s-a pornit lupta mea prin presa scrisă, pe când mulți se temeau să deschidă gura. Dacă a ajutat la ceva – să judece cititorul.