Când au auzit/citit prima data cifra avorturilor în România postcomunistă, mulți au zis că este efectul prohibiției ceaușiste.
Când au auzit/citit prima dată cifra celor plecați din țară, mai ales după mineriade, mulți au zis că e dreptul lor de a circula.
Când au auzit/citit prima dată cifra monumentelor distruse, demolate sau ciopârțite, mulți au zis că este o chestiune de gust.
Când au auzit/citit prima dată despre crimele comunismului și de nevoia unei justiții de tranziție, mulți au zis că este prea târziu.
Când au auzit/citit prima dată despre tortura la care au fost și sunt supuși bătrânii, mulți au zis că nu au nicio vină directă.
Dacă o națiune omoară pe cei care nu mai apucă să se nască și pe cei care sunt oricum pe calea dispariției biologice, dovedindu-se criminal-indiferentă față de începutul și sfârșitul vieții, nu mai are la mijloc nimic. Nici copilărie, nici adolescență, nici maturizare. Nimic.
Pentru o țară care te omoară, mai ales prin hoție și prostie, nu mai merită nici să te naști și nici să mori. Pe zi ce trece, realizăm că ne găsim într-o capcană din care unii mai au încă vreme, puțină, să scape. Așa ajungem, într-un final nu prea departe, să avem o Românie mai mare dincolo, în cimitire, sub soarele verii, decât în piepturi, pulsând.
Cu câtă moarte ne plătim viața?