Ura față de ”intelectuali”

a unora dintre mai marii bisericești și a multora mărunți multiplicatori, precum și a partidelor politice sau chiar a serviciilor rămase doar în titulatură inteligente, dă măsura României de azi. Evident, la lucru se află permanent tot felul de inteligențe deturnate, infracționale: de la falsificatori de carduri la manipulatori mediatici, de la circari ai golului bugetar la cei care împrumută pe seama generațiilor de mâine ca să își vadă realizate visele betonante. 

Unde te uiți, țara aceasta, membră UE și NATO, cu războiul la ușă și parte a unui vârtej tehnologic amețitor, fără precedent, nu dă două parale pe cunoaștere, educație, merit și competență. De ce am fi mirați, în consecință ,nemijlocit, că nu dă nici măcar o para pe viața oamenilor, a celor bătrâni sau a adevăraților nevoiași care nu promit voturi?

Nu, ar fi prea simplu să spunem că suntem înapoiați, că suntem, chiar dacă nu ne place cum sună, proști grămadă. Că nu suntem nici înapoiați, dovadă încă înfloritorul IT pe sistem lohn, nici proști, dovadă cu prosperăm în plină mizerie. Problema este că nu ne punem mințile împreună, că nu avem un interes comun, oricum ar fi el numit, inclusiv proiect de țară. Mascarea acestei derive cumplite, la marginea demisiei din istorie, este falsa generozitate.

Dăm la toți de toate: gratuități, tichete, scutiri, pensii speciale și extraspeciale, doctorate, titluri, DHC-uri și (I)PS-uri, salarii și indemnizații, diurne și nocturne. Dar noi, oameni ai Bisericii, ar trebui să recunoaștem această strategie drăcească a mimării, a falsificării, a imposturii în postură. În plus, avem un punct mistic, autentic și la îndemână, de orientare.

Idealul duhovnicesc, cum știm, este coborârea minții în inimă, adică logodna rațiunii cu trăirea, a cunoașterii în parte cu Revelația totală și întrupată, în Persoană, a căutării cu găsirea, a vremelnicului cu veșnicia. Or, dacă drumul nostru este între minte și inimă, cum poți purta ură pe oamenii minții, pe "intelectuali", dar să susții că ai inimă largă? 

Biserica este așadar înainte de orice cupola sub care se regăsesc prin renașterea baptismală cei chemați de Hristos să Îl cunoască, să Îl înțeleagă, să Îl iubească în cunoștință de cauză, pe dinăuntru, astfel încât comuniunea lor să nu fie nici team și nici gașcă. Nu poți fi creștin decerebrat, dar nici cu mintea pervertită. Prezența nașilor la Botez (dar și la Cununie!) reprezintă un credit de pricepere și onestitate, cei care au înțeles, prin vârstă și experiență, mijlocind să înțelegi și tu, pe cont propriu, să te sprijine când inima o ia razna sau mintea nu te ajută.

Schimbarea la față a României, în și prin Biserică, începe așadar prin recuperarea coerenței dintre minte și inimă, dintre daruri, oricât de mărunte. Dominația, piciorul pe grumaz și sictirul nu sunt manifestări inteligente ale credinței, ci dovezi triste ale pierderii acesteia. Oricât de revoltător, ne pot conduce foști securiști și profesori plagiatori, clerici atei și haimanale, dar agerimea minții și bunătatea inimii pot și pe ei să îi integreze. Evident, cu ajutorul lui Dumnezeu.

Doxa!