"Locul meu este acolo
unde deranjez cel mai mult"
(Paul Goma)
Bătrânii deveniți involuntar sursă de bani pentru pramatii, ținuți fiind în prizonieratul inumanității, reprezintă adevărata, hidoasa față a politicilor centrale și locale ale unui stat care se declară social exclusiv pe hârtie. Nu mai lungesc și nici nu comentez golănia celor care îți aduc aminte că au donat pentru Catedrala Națională, ci îmi exprim nădejdea ca anul acesta, 2023, declarat la nivel de Patriarhie drept "Anul omagial al pastorației persoanelor vârstnice", să fie luat de oamenii Bisericii în serios.
Dacă nu am putut împiedica măcelul îngerilor nenăscuți, dacă tot nu facem nicio cateheză prenupțială dar dăm sfaturi necerute, calistrate și castrante, despre cum trebuie să trăiască soții, dacă tot nu avem nicio pastorație a medierii, împiedicând divorțul, și dacă tot ne plângem că ne mor mamele și tații de unii singuri, atunci anul acesta trebuie să renunțăm la festivisme, distincții și diplome, la referate tâmpe și conferințe preoțești învăluite de același entuziasm cu efect de melatonină.
Și să nu uit: disprețul pe care unii "superiori", politici și bisericești deopotrivă, îl au față de "subalterni" profită de fapt de educația și bunul simț cu care ne-au înzestrat de acasă părinții. Odată cu credința și sfială față de cele sfinte, față de preot, ei, bătrânii, ne-au sfătuit să cedăm, să lăsăm de la noi, să căutăm pacea, să pierdem puțin, trecător, pentru a avea ceva mai prețios și veșnic. Când însă, precum în criza de azi a societății și a Bisericii în egală și îngrijorătoare măsură, nu doar bătrânii sunt batjocoriți, ci noi, copiii lor, tratați cu sictir, inclusiv la Altar, să nu se mire nimeni că se înalță voci, că se adună norii.
Doxa!
