Coșmarul deportărilor. Criminalii fără de crimă

Românul basarabean Constantin Bobeică a purtat toată viața în sufletul lui coșmarul deportării din iulie 1949, șapte ani de suferință în pustiurile siberiene și stigmatul de „dușman al poporului”. L-am cunoscut în anii Mișcării de Eliberare Națională, când aducea la săptămânalul „Literatura și Arta” scrisori semnate de sute de oameni, care cereau pe o singură voce – „Limbă, Alfabet!” Peste ani, a acceptat să-și deschidă sufletul, să mărturisească calvarul prin care a trecut. În 2009, într-o zi de florar, l-am vizitat acasă, la Codreanca. Grădina octogenarului părea desprinsă din rai, iar casa învăluită în flori și verdeață respira împreună cu acea minunată zi de primăvară. Ascultam vocea înceată, cu pauze lungi, a lui Constantin Bobeică și auzeam drama și vocea bunicilor mei deportați, auzeam în surdină plânsetul ascuns a sutelor de mii de basarabeni cu destinele mutilate de monștrii de la Kremlin, auzeam însăși vocea Basarabiei martire, care mă înfiora până la ultima fibră din adâncul sufletului meu. Propun atenției Domniilor Voastre povestea unui supraviețuitor al deportărilor, care nu-i altceva decât viața a zeci de mii de oameni smulși cu forța din casa lor, aruncați în mlaștinile de la capătul lumii și arătați cu degetul până la moarte că ei sunt „dușmanii poporului”. Înarmați-vă cu puțină răbdare și citiți o spovedanie, care arată pătimirile incredibile ale românilor din stânga Prutului. 

(Constantin Bobeică / sursa foto: Alecu Reniță)

CRIMINALI FĂRĂ DE CRIMĂ

În noaptea de 6 iulie 1949 întreaga Basarabie a fost cuprinsă de ţipete, de împuşcături Kalaşnicov, de huruit asurzitor de camioane militare, de stafii înarmate care rupeau uşile caselor şi urlau la oameni într-o limbă străină, neînţeleasă băştinaşilor. De la un capăt la altul al Basarabiei se desfăşura operaţiunea banditească a Kremlinului denumită conspirativ “IUG”(Sud), operaţiune ce se derula conform Hotărârii Biroului Politic al CC al Partidului Komunist al URSS nr. 1290-467ss (strict secret) din 6 aprilie 1949 ”Cu privire la deportarea de pe teritoriul RSS Moldovenească a chiaburilor, foştilor moşieri, marilor comercianţi, complicilor ocupanţilor germani, persoanelor care au colaborat cu autorităţile germane şi române, a membrilor partidelor politice, a gardiştilor albi, membrilor sectelor ilegale, cât şi a familiilor tuturor categoriilor enumerate mai sus”. Hotărârea prevedea “deportarea pe vecie în Siberia, Kazahstan şi Asia Centrală a 11.293 de familii cu 40.850 de oameni”, care urmau să fie transportaţi dincolo de munţii Ural, la mii de km, în luna lui cuptor, cu 1573 de vagoane de vite, asamblate în zeci de garnituri ale morţii. 7620 de familii s-au ales cu dosare de“chiaburi”, iar celelalte au fost acuzate de “colaborare cu fasciştii şi de apartenenţă la partidele burgheze româneşti sau la secte religioase ilegale”. Deportaţilor li s-a interzis să ia cu ei strictul necesar şi orice bunuri materiale, întreaga lor avere fiind confiscată tâlhăreşte, fără nici un act sau proces verbal. 

Timp de decenii, această filă neagră scrisă de comunişti, a fâlfâit şi mai fâlfâie ca un zăbranic peste destinul elitelor basarabene zmulse cu forţa din vatra părintească şi aruncate în pustietăţile Siberiei şi Kazahstanului, timp de decenii floarea satelor moldoveneşti ruptă de la baştină în iulie 1949 – gospodarii de frunte, preoţii, primarii, învăţătorii, cărturarii – au purtat stigmatul de “duşman al poporului” fără să cunoască reabilitarea adevărată din partea statului şi înţelegerea deplină din partea generaţiilor nedeportate. Când, după ani lungi de surghiun, după reabilitarea formală, o parte din cei deportaţi au revenit în Moldova, regimul comunist a avut „grijă” să-i ţină la distanţă de mulţimile comunizate, să-i pună pe linie moartă, să nu permită ca un „duşman al puterii sovietice” sau descendenţii „duşmanilor” să se afirme în plan social sau politic, să ajungă în ierarhia de sus sau să intre în nomenclatura de partid. 

Octogenarul Constantin Bobeică din comuna Codreanca, fostul judeţ Orhei, face parte din supravieţuitorii gulagului siberian, un martor viu care după anul 1985 a spart tăcerea şi a început să facă publice suferinţele fraţilor noştri aruncaţi în neagra străinătate. Mărturisirile sale constituie deopotrivă atât un document al nedreptăţilor şi umilinţelor, cât şi unul al tăriei şi credinţei în dreptatea lui Dumnezeu. L-am găsit pe învăţătorul satului, că aşa îi spun cei din Codreanca, în căsuţa cu verandă, acoperită din toate părţile de flori, de pomi viguroşi, de nuci, prăsazi (peri), caişi, vişini şi cireşi. O vie curată, cultivată pe terase, întregeşte gospodăria frumoasă a înţeleptului şi blajinului profesor de limba şi literatura română. E singur în împărăţia verde. Soţia a plecat ceva mai la deal, pentru totdeauna. Copiii şi nepoţii locuiesc la Chişinău, dar vin la casa părintescă în fiecare sâmbătă şi duminică. Se mişcă şi îşi găteşte singur, iar pe 5 iulie 2009, îmi spune cu un surâs plin de înţelesuri, a ciocnit cu cei dragi, un păhăruţ de vin ecologic pentru 85 de ani împliniţi. Vorbim despre situaţia din Moldova, despre pofta nebună a „politrucililor milionari” de a se revanşa, iar octogenarul îmi declară că nu pleacă la Domnul până nu vede ţara liberă de comunism, fiindcă mentalităţile comuniste încă mai rămân dominante în Basarabia. Apoi, îi cade o umbră pe faţă, când încep să-l întreb şi să-i răscolesc amintirile din iulie 1949 şi nesfârşiţii șapte ani de exil. Oricât de tare se ţine, ochii i se umezesc şi face pauze lungi, când îmi vorbeşte cum şi-a înmormântat mama în pământul îngheţat al Siberiei. Lângă icoana din casă, lângă opaiţ, îmi arată un vas mic în care păstrează pământul adus din Şadrinsk, de la mormântul mamei. O lacrimă tăcută, amară cât o viaţă de deportat, se prelinge printre riduri şi cu greu mă abţin să nu-l îmbrăţişez, să-i preiau măcar un pic din suferinţă şi să împrăştii amintirea dureroasă din iarna anului 1956.

EȘALOANELE MORȚII

În noaptea de 6 iulie 1949 eu mă aflam la Chişinău, la sesiunea de vară, terminam anul trei de facultate la Institutul pedagogic. Nu aveam de unde şti că mama, soţia Grada şi fiica Lenora de trei luni, pe la miez de noapte fusese aruncate într-un camion militar şi duse într-o direcţie necunoscută. Pe mine m-au luat direct de la lecţii, a doua zi, spunându-mi tăios că sunt arestat şi eu, şi familia mea. I-am întrebat de ce şi pentru ce, dar enchavediştii (NCVD) mi-au interzis să pun întrebări. Îmbrâncindu-mă în camion, m-au dus la gara Chişinău, într-o fundătură, unde erau adunate sute de vagoane încercuite de militari. De peste tot răsunau comenzi în rusă, urlete, ţipete şi bocete de femei, plânset nesfârşit de copii, care răbufneau din vagoanele închise şi păzite de soldaţi. Un tablou de coşmar, de poartă a iadului, care nu poate fi descris, fiindcă şi azi, după 60 de ani, mă ia groaza şi mă trec fiori reci, când îmi amintesc. În acele clipe de infern nu ştiam că majoritatea bocetelor înfiorătoare erau provocate de enchavediştii care rupeau unele familii în două sau trei părţi: bărbaţii aparte, femeiele şi copiii aparte. Nimeni dintre arestaţi nu ştia nimic ce va fi cu noi, iar eu, naivul, credeam că sunt escortat la vagonul în care se află familia mea...M-au aruncat într-un cuptor cu 80 de suflete din raionul Criuleni. Ai mei, se vede, erau burduşiţi în alt vagon. La 7 iulie eşalonul nostru a ieşit din gara Chişinău şi a luat-o într-o direcţie necunoscută nouă. Când, prin ferestruica de o şchioapă, am zărit că trecem Nistrul, m-a apucat o durere neînţeleasă de inimă, am simţit în adâncul meu cum se întind şi se zmulg rădăcinile din mine, m-a apucat o teamă că văd pentru ultima oară pământul matern şi m-am simţit aşa de mic şi de străin, încât mi s-au împăiengenit ochii. Din mersul trenului, prin perdeaua de lacrimi, scumpa icoană a Basarabiei se făcea tot mai îndepărtată şi mai tristă, până am pierdut-o în roşul unui amurg sângerând. 

Ce a urmat nu are cum să încapă în cuvinte sau în epizoadele celui mai tare film de groază: închipuiţi-vă un vagon metalic pentru transportul animalelor (mărfar) cu o singură ferestruică zăbrelită, în care, ca scumbriile în cutie, stau tixite 80 de fiinţe vii, care au nevoie de aer, de apă, de un colţ izolat, de un WC pentru ca maturii şi copiii să poată să-şi facă nevoile. Nimic din strictul necesar pentru un drum nu găseai în cuşca metalică în care 80 de oameni şi copii se sufocau din cauza mirosului de vite, zăpuşelii, aerului împuţit şi lipsei de oxigen. Mai ales în timpul zilei, când soarele de iulie încingea metalul şi vagonul se transforma într-un cuptor pe roţi. Temperaturile înalte ne coceau de vii, nu alta. Sunt convins că dacă deportaţii nu ar fi avut o credinţă adâncă în Dumnezeu, în pedeapsa divină pentru sinucidere, mulţi dintre ei şi-ar fi pus capăt zilelor sau ar fi murit de la arşiţa ucigătoare. Mult a contat pentru supravieţuirea fiecăruia că oamenii de atunci, deşi nu toți se cunoşteau între ei, aveau o cumsecădenie nativă, se purtau ca într-o familie, erau foarte înţelegători şi, pe rând, duceau copiii şi femeile lângă ferestruică, să răsufle aer curat, să-i bată vântul, să vadă cerul de afară. Bărbaţii aveau un calm de necrezut, nu dădeau nici un semn de panică sau de revoltă. Şi femeile, şi copiii se mai linişteau, când îi vedeau atât de calmi. Aproape nimeni dintre deportaţi nu cunoaştea limba rusă şi când trenul se oprea în nesfârşitul stepelor sau la unele staţii părăsite, soldaţii răcneau să coborâm din vagoane şi să ne facem treburile. Moldovenii erau ruşinoşi, nu aveau deprinderea să-şi facă nevoile în public, împreună,-- părinţi şi copii, bărbaţi şi femei. Eram cam singurul cunoscător de limbă rusă din eşalon şi le-am lămurit ca să dea drumul mai întâi femeilor şi copiilor, apoi bărbaţilor, iar ei nu înţelegeau ce e cu aiureala asta şi ne priveau ca pe nişte apucaţi. Când au văzut că bărbaţii nu coboară din vagon până femeile şi copiii nu revin la vagon, au spus că suntem „burjui” şi că nu pe degeaba ne duc la urşii albi. Abia atunci am înţeles că eşalonul nostru ţine calea spre Siberia. Totuşi nu eram siguri că vom ajunge la destinație, fiindcă între bărbaţi se vorbea că ruşii duceau multe eşaloane în pustiu, le lăsau închise pe o linie moartă, până pierea şi putrezea toată lumea din vagoane. Când după un an sau doi deschideau vagoanele, acolo erau doar mormane de schelete. La unele eşaloane, cică, le dădeau foc cu tot cu oameni, în altele aruncau grenade în vagoane şi trăgeau cu mitraliera până îi ucidea pe toţi. Pe urmă am înţeles, de ce bărbaţii mai în etate, la fiecare oprire a trenului, loveau în uşa încuiată şi tot întrebau, dacă este cineva de cealaltă parte. Paza înjura de mama focului, dar fără efect, fiindcă pe atunci moldovenii nu înţelegeau o boabă în ruseşte. Important era că soldaţii se auzeau şi nu părăseau eşalonul pe o linie moartă, în pustiul stepei sau taigalei. 

După 3 săptămâni de arşiţă nebună, de transpiraţie până la istovire şi deshidratare, de înjurături şi ţăcănit neîntrerupt de tren, de sete cumplită şi aer împuţit, de oameni care şi-au dat sufletul pe drum, de scene de groază (în una din staţii am văzut o femeie ieşită din minţi, iar la alta cum paza a permis părinţilor să-şi îngroape lângă terasament copilul decedat) în noaptea de 23 iulie eşalonul a fost tras într-o pădure de conifere. Mirosea a răşinoase şi a mlaştină. Soldaţii înjurau ţânţarii şi deportaţii. Din vorba lor am înţeles că am ajuns la destinaţie, că suntem în Tiumenia, o regiune de 9 ori mai mare decât teritoriul Franţei. Cea mai umilitoare, groaznică şi de neimaginat călătorie cu unul din eşaloanele morţii, luase sfârşit!? Eram vii! Priveam unii la alţii şi nu ne recunoşteam: nebierberiţi, uscaţi sau umflaţi de foame, zdrenţuiţi şi murdari, umbre mişcătoare care nu ştiam ce ne aşteaptă mâine... Eram vii?

TÂRGUL DE ROBI

În zori, ne-au scos din mărfare, au numărat umbrele tuturor, au şters din listă oamenii decedaţi pe drum şi ne-au pus să semnăm pe propria răspundere că orice tentativă de evadare din localitatea în care vom fi repartizaţi înseamnă 25 de ani de ocnă silnică. Apoi, la comandă, am fost duşi în apropiere, într-o localitate destul de mare. Acolo eram aşteptaţi de un grup de „nacialnici”, iar ceva mai departe, lângă cordonul de soldaţi, se îmbulzeau, ca la urs, băştinaşii, care încă nu ştiam de ce ne priveau încruntaţi şi cu ură neascunsă. În timp ce „nacalnicii” ne studiau cu privirea şi discutau cu ofiţerii care ne-au adus, să vadă în listă cine şi ce poate face, localnicii au început să arunce cu vorbe grele în noi: ucigaşilor, bandiţilor, fasciştilor – voi ne-aţi ucis bărbaţii şi copiii în război. Acum aţi venit să ne luaţi şi pâinea de la gură. Şi ne fluturau ameninţător din pumn. Moldovenii se uitau spre mine ca la un cunoscător de limbă rusă şi mă tot întrebau nedumeriţi: „Ce vor oamenii ieştea de la noi, că nu le-am făcut nici un rău?” 

Peste puţin timp, la mijloc de secol XX, am participat ca marfă vie la târgul de robi. Şefii din diferite localităţi, veneau în faţa deportaţilor, se uitau la statura şi vârsta lor, la musculatură şi îi întrebau dacă nu suferă de boli, dacă ştiu să lucreze la pământ, dacă au îngrijit vreodată animale şi, fără să primească un răspuns, aruncau câte o înjurătură de birjar. Cam peste două ore târgul de moldoveni era ca încheiat: rămăsesem eu şi câţiva bătrâni chinuiţi, trecuţi de 70 de ani. Cine ar fi avut nevoie de un intelectual în Siberia? Când au venit iarăşi la mine, am vorbit în rusă cu ei şi le-am repetat că am studii superioare neterminate, că am lucrat cu elevii, că ştiu trei limbi străine şi vreau să predau în şcoală. De astă dată au început să ţipe de parcă le-aş fi spart, din greşală, o ladă cu vodcă: „Cum, tu, duşman al puterii sovietice, să înveţi generaţiile tinere, generaţii care trebuie să construiască comunismul? Cum să-ţi încredinţăm copiii poporului, ţie, un duşman al poporului? Să nu te mai auzim de şcoală! De mâine ai să fii lemnar, ai să faci sănii. Atât. Dacă nu te duce capul la nimic, ai să pieri de foame, că e plină Siberia de oasele inteleghenţiei.”

DUŞMANI AI POPORULUI

Ceea ce aveam să descoper în curând avea să mă întristeze cumplit şi să-mi spulbere orice iluzii sau planuri de viitor: în primul rând să încetez să cred că suntem victimele unor abuzuri ale funcţionarilor de sus pe care statul, chiar de nu le vede la moment şi nu ne reabilitează, oamenii simpli din popor le înţeleg, regretă injustiţia şi sunt de partea noastră. Din primele zile pe pământ siberian, cam peste tot, descopeream aceleaşi priviri încărcate de ură ale băştinaşilor şi aceleaşi acuzaţii că suntem fascişti şi asasini, iar puterea sovetică e prea blândă şi umană cu nişte criminali, care trebuiau împuşcaţi pe loc sau duşi la minele de uraniu, nu strămutaţi cu traiul dintr-o parte în alta. La Armizon, localitatea în care am muncit ca lemnar, am găsit o singură familie de basarabeni, intelectualii Gheorghe şi Valentina Caminschi din Bălţi, deportaţi încă în iunie 1941. Avocatul Gheorghe Caminschi, poate şi din cauza diferenţei de vârstă, a rămas pentru mine o carte închisă, deşi discutam destul de deschis mai multe probleme dureroase. Nu-l credeam că pecetea de duşman al poporului e mai greu de dus decât foamea zilnică, decât dezmembrarea familiei şi decât gerurile şi viforniţele, decât roiurile de ţânţari şi tăuni, decât milioanele de ploşniţe, care ne transformau nopţile în coşmaruri. „Eşti tânăr şi s-ar putea să ajungi să fii îndreptăţit, să-ţi dea voie să te întorci acasă, dar acolo o să găseşti alţi oameni, lumea de la Cobâlca (Codreanca-n.a.) nu te va întâlni ca pe un martir, ci ca pe un duşman al puterii şi, ţine minte, lumea niciodată nu o să fie de partea ta, ci va fi de partea statului. Ce o să spună statul, aceea o să spună şi ei, dacă nu mai rău. Ai să te convingi că poporul simplu de aici e mai fiară decât statul, deşi statul l-a făcut aşa să fie. Ei înghit ura de clasă din 1917, iar noi, basarabenii, încă nici nu cunoaştem ce otravă e aiasta. Dar o să ne otrăvească şi pe noi, rău de tot. Dacă o să reuşească să-l scoată pe Dumnezeu din sufletul basarabenilor, o să fim ca ei, dacă nu şi mai răi”. Nu-l credeam. Pe urmă am avut discuţii cu familia de nemţi Langoffer, deportaţi de pe Volga, de la care am reţinut că e cumplit să fii nerus în Rusia, că măcar să ai stea în frunte, dar dacă faci parte din alt neam, eşti tratat ca om de mâna a doua. Nici pe Langofferi nu i-am crezut până la capăt. Apoi ne-am despărţit, fiindcă în urma demersurilor mele către diferite instanţe, la începutul lui 1950 eu am obţinut dreptul să mă transfer la familia mea, la Krutiha, localitate care se afla cam la 500 de km de Armizon. A fost cea mai mare bucurie trăită de mine în 7 ani de GULAG, când mi-am îmbrăţişat mama, soţia şi fiica. Câte nu ne-am povestit?! Între multele chinuri suportate de mama şi Grada în acel iulie fierbinte în mărfarul de vite, soţia mi-a mărturisit că maşinistul de locomotivă, văzând-o cu copilul de trei luni, care putea să moară în orice clipă, i-a propus să-i dea pentru totdeauna fetiţa lui, că familia dânsului o să aibă grijă de micuţă, de ce s-o calicească în năduf şi să-i distrugă viaţa, fiindcă e fiică de deportaţi. „O să-i dau numele meu de familie şi o s-o salvez de probleme şi ruşine. Va avea o viaţă normală, nu-ţi bate joc de copil”, - o ruga maşinistul. Acolo, timp de aproape 7 ani, le-am dat dreptate şi lui Caminschi, şi lui Langoffer, gustând zilnic din otrava servită de autorităţi şi băştinaşi din două cupe la fel de veninoase: dangaua cu însemnele de duşman al poporului şi statutul de a fi „naţmen”, adică moldovean (orice nerus, indiferent de naţionalitate, era numit „naţmen”-n.a.). Când în februarie 1956 am primit Hotărârea judecăţii de reabilitare, am avut iluzia că m-am spălat de pata murdară şi ruşinoasă pusă pe noi de un regim criminal, că am scăpat de complexul vinovăţiei, dar de-a lungul vieţii, cu şi fără ocazie, când era vorba de victimele comunismului, de deportările criminale, auzeam cam aceeaşi părere: nu trebuia să-i ducă tocmai în Siberia, dar se vede că totuşi au făcut ei ceva, dacă i-au dus. Uneori cei de sus, ca şi cei de jos, băteau şeaua, iar adeseori şi deschis, mi se amintea că statul sovietic a fost îngăduitor cu mine şi cu familia mea şi ne-au lăsat să revenim la baştină, în Moldova. Şi azi, după 61 de ani de la oribila crimă a Kremlinului, comuniştii de la Chişinău consideră că partidul a procedat corect, iar vina o poartă duşmanii de clasă. 

MOLDOVENIZAREA sau CIVILIZAREA SIBERIEI

Siberia era plină de moldoveni. Femeile noastre, ca să-şi reverse durerea înstrăinării, compuneau diferite cântece, dar cel mai sfâşietor era: „Beria, Beria,/ Ai umplut Siberia/ Nu cu hoţi, nu cu tâlhari,/ Cu moldoveni gospodari.// De la sapă, de la plug/ I-ai luat pe toţi buluc/ Din livezi şi de la vii/ I-ai adus în reci pustii.// I-ai adus cu mic, cu mare,/ Să-ndure zile-amare,/ Amare şi îngheţate,/ De vii, de morţi blestemate.// Fi-ţi-ar, Berie, să-ţi fie,/ Să n-ai scânduri de sicrie,/ Să zdohneşti ca un bandit,/ De tot neamu-afurisit.//. Când obţineam învoire să plec în Şadrinsk, centrul raional, un orăşel cam la 50 de km de noi, peste tot auzeam vorbă românească. După şocul din iulie 1949, când au fost zmulşi de la baştină, de la pământ, de la neamuri şi tradiţie, când le-a fost confiscată întreaga avere, când au fost aruncaţi în pustiurile şi bărăcile siberiene câte 2-3 familii într-o cămeruţă de 8-10 m pătraţi, după acel şoc devastator, moldovenii şi-au revenit treptat şi au impus valorile şi modul lor de viaţă în localităţile de exil. Deportaţii au căutat permanent buna conveţuire cu comunităţile locale, dar ruşii îndoctrinaţi şi orbiţi de morbul superiorităţii, îi tratau pe „duşmanii poporului” ca pe paria, exploatatori hrăpăreţi, oameni de prisos şi periculoşi în drumul lor spre comunismul mondial. Ca să vorbim deschis: ce civilizaţie am găsit noi acolo de ei îşi dădeau aere de superioritate? Nici cel mai uitat şi prăpădit sat din Basarabia nu arăta aşa de jalnic şi înapoiat ca satele siberiene. Propagandă goală, coadă de păun! Case de nimic, răblăgite, neîncăpătoare, încărcate de păduchi şi ploşniţe, neîngrijite cu deceniile. În nici un sat, nu am văzut un gard sau o poartă. Măcar arbori nu aveau la margine de drum sau lângă casă. Femei ameţite, bărbaţi agresivi, bieţi criţă, care căutau scandal cu deportaţii şi îşi ciomăgeau soţiile ca nişte turbaţi, copii vagabonzi puşi pe furturi şi trândăveală. Lesbianismul, de care moldovenii se cruceau când auzeau că Maşa e însurată cu Daşa, era frecvent practicat în satele siberiene. La început, şi ultima lepădătură din sat, ieşită după o beţie din şanţ, îţi scuipa în obraz şi te împroşca cu un pachet de cuvinte murdare, fiindcă se ştia că dacă apare un conflict dintre localnici şi deportaţi, fără nici o cercetare, deportaţii erau vinoveţi şi urma „catorga” (ocna). Unele băştinaşe aveau cerul gurii negru că moldovencele aveau bărbaţi, copii, familie şi nu erau snopite în bătăi ca ele, ci se înţelegeau şi se ajutau. Vai, ce şoc pentru ele a fost, când moldovencele au început să nască. Ţipau că ele trebuie să robească, nu să înmulţească... duşmanii poporului. Cand am întâmpinat anul nou, 1950, şi noi am început, după datina străbună, să semănăm familiile şi cunoscuţii, să colindăm, să urăm şi să dansăm „Capra”, băştinaşii au înmărmurit la văzul acelui spectacol nespus de modest, le-a dispărut pe un timp duhul şovin, aerele de superioritate. Iar în 1951 când am obţinut dreptul să ne construim case individuale, coada de păun s-a micşorat, fiindcă în scurt timp în Krutiha a apărut mahalaua moldovenească, un sat în sat, cu case spaţioase, cu fântâni, gard şi poartă, cu pomi fructiferi şi zarzavaturi în grădină. Cu flori în fereşti, „ca acasă”: muşcate, crăciunel, aloe, busuiocel. Şi casele le-am împrejmuit cu brâuri de flori ca în Moldova, şi pe lângă gard am plantat mălini, călini, mesteceni. Personal, am adus primii șapte meri de soiuri rezistente la ger, care s-au adaptat şi au început să rodească. Peste tot unde moldovenii puneau mâna, pământul Siberiei învia. Colhozul lor, veşnic dator şi cu mâna întinsă, moldovenii l-au pus pe picioare şi l-au făcut bogat. Dar câte unelte agricole au inventat băieţii noştri! Veneau din alte localităţi la atelierul unde lucram strungar să le facem cultivatoare, pluguri, boroane, coase, greble, sape etc. Teodor Cobâleanu, un flăcăuan din Dereneu, Călăraşi devenise un agricultor cu renume în regiune. După moartea lui Stalin am ajuns o comunitate peste care nu mai puteau călca abuziv, când le abătea, nici localnicii, nici autorităţile. În 1955 ne-a vizitat o comisie de la centru: şeful enchavedist, când a văzut mahalaua „boierească”a moldovenilor a exclamat în public: „Aveti noroc că s-au schimbat timpurile, că statul ar trebui să vă deschiabureze încă o dată şi să vă ducă în lagărele din Vorcuta”. 

Şi încă un aspect esenţial în civilizarea Siberiei: satele de acolo nu aveau biserici şi viaţă spirituală, aşa că moldovenilor le-a revenit misiunea să menţină focul credinţei pe un pământ străin, dar ortodox. Cu toată „reeducarea comunistă” şi ameninţările autorităţilor să nu practicăm ritualurile religioase, moldovenii au stat uniţi sub crucea lui Dumnezeu. În taină făceam rugăciunile, botezul, cununia şi înmormântările. Sărmana mamă, când a fost zmulsă pentru totdeauna din casa ei de la Codreanca a luat cu ea cea mai scumpă avere – icoana de cununie, pe care a ţinut-o cu ea până a fost coborâtă în pământul îngheţat de la Şadrinsk. Nu pot uita că atunci când mi s-a născut a doua fiică, bolnavă şi distrofică, viaţa copilei atârna de rugăciunile fierbinţi ale mamei, care ne implora, pe mine şi Grada, să plecăm pe ascuns la o biserică şi să botezăm fetiţa. Fiica plângea incontinuu, nu se dezvolta şi murea în braţele noastre. Comenduirea ne-ar fi arestat, dacă părăseam Krutiha fără învoire. Iar şeful ei, Axentiev, avea inimă de câine în el. Atunci mamei i-a venit ideea să-l invite pe fratele din Moldova în vizită, iar când comenduirea ne-a învoit în oraş să-l întâmpinăm la gară, mama a luat nepoţica şi a plecat la biserică, unde a botezat-o. Din clipa când a fost botezată, fiica s-a cuminţit, a început să doarmă liniştit şi a crescut ca un copil normal. După moartea călăului tuturor popoarelor, Stalin, mai mulţi ruşi veneau la moldoveni să ia ageazmă, lumânări, să întrebe de sărbătorile ortodoxe, de un ritual sau altul. Până la urmă, am reuşit să ne înfrăţim cu unii sibirieni locali nu în temeiul ideologiei comuniste, ci a reîntoarcerii lor către ortodoxie.

1956, 1979, 2009

Mama a murit de inimă rea: străinătatea o chinuia, dorul de casă, de satul natal, de neamuri o băga în pământ. În 1955, majoritatea familiilor de moldoveni au fost reabilitate şi au plecat la baştină. Dosarul familiei noastre acuzate de naţionalism românesc întârzia sau circula încet de la o instanţă la alta. Când a observat că rămânem cam singuri în Krutiha, în februarie 1956, mama a căzut la pat şi în două săptămâni am pierdut-o. Singura mângâiere a fost că datorită neamţului Nitz, am reuşit s-o îngropăm după ritual, cu preot, în cimitirul bisericii ortodoxe de la Şadrinsk. De necrezut, dar a doua zi după înmormântare, am primit certificatul de reabilitare şi dreptul să revenim acasă. Pe mama am lăsat-o în pământ străin, pentru totdeauna...Cumplită vamă a GULAG-ului komunist.

După 23 de ani, în 1979, am făcut opt mii de km şi am venit cu soţia Grada să tămâiem şi să îngrijim mormântul mamei, să revedem locurile deportării. Nici în 1949 nu mi s-a părut acea regiune atât de goală, posacă şi deprimantă. Peste tot lume îmbătrânită şi sate pustii. Ce privelişte dezolantă reprezenta Krutiha tinereţii noastre... La plecare, deportaţii lăsase un sat viu şi un colhoz bogat. Acum vântoaicele şuierau prin bălării, prin case părăsite şi terenuri agricole părăginite. Puţinii locuitori pe care i-am găsit, tot bieţi erau, ca în ziua când am plecat în 1956. Mahalaua moldovenească era ocupată de localnici, dar casele nu fusese îngrijite de la plecarea noastră. Livezile plantate de „duşmani” se sălbătăcise. Florile dispăruse odată cu moldovencile. Proprietarul casei mele îmi arăta disperat la grădină, la pomii de măr şi se jeluia că nu vor să rodească (cum să rodească dacă nu au fost curăţaţi şi lăstăriţi niciodată?). Am trecut prin cimitir şi am ridicat mormintele fraţilor noştri rămaşi să zacă în pustiul siberian. Le-am tămâiat şi am aprins câte o lumânare. Temutul şef de comenduire Axentiev, zăcea sub obelisc jerpelit. Cineva i-a zmuls fotografia şi a pus acolo o imagine cu un câine buldog. Ne-am rugat la Domnul să-l ierte, dacă poate.

La începutul lui iulie 2009, cu ocazia celor 60 de ani de la monstruoasa crimă a Kremlinului, deputatul Hotineanu, născut în Siberia, a propus în şedinţa Parlamentului R.Moldova, un minut de reculegere în memoria victimelor staliniste. Deputaţii comunişti au refuzat să se ridice în picioare, chiar dacă părinţii sau buneii unora dintre ei au fost deportaţi în iulie 1949, iar câţiva dintre deputaţi se născuse în Siberia. Să fi avut dreptate bătrânul Caminschi atunci când vorbea despre imposibila reabilitare a „duşmanilor poporului” în URSS? Imperiul răului s-a prăbuşit, dar nu şi veninul, şi răul pe care le-au lăsat în sufletele ostaticilor comunismului sovietic.

ÎNTRE STELE ȘI ȚĂRÂNE

Bătrânul profesor de la ţară pare detaşat de vârstă şi de necazurile fizice care, tot mai des, îi dau târcoale. Continuă să mulţumească Domnului pentru zilele dăruite şi să fie încântat de fiecare răsărit de soare, dar cam de nouă ani aleargă pe o altă pistă, se împotriveşte scurgerii timpului şi îşi adună viaţa în ...cărţi. Îndemnat de mai mulţi oameni de cultură, octogenarul Constantin Bobeică aduce în scris mărturii şi documente inedite din viaţa Basarabiei, reînvie în amintiri perioada interbelică, ruperea de Ţară şi „eliberarea” impusă cu tancurile ruseşti în iunie 1940, anii de război şi de foamete organizată, deceniul de genocid sovietic (1940-1951), când peste un milion de români basarabeni au fost ucişi sau deportaţi; scrie despre cei șapte ani robiţi în Siberia cu groaznica etichetă de „duşman al poporului”, despre metodele de îndoctrinare, de spălare a creierilor şi de „formare a naţiunii moldoveneşti” în timpul ocupaţiei sovietice, -- toate aceste felii de istorie trăită şi suferită sunt scrise cu sânge şi intră ca un document viu, de epocă, în cărţile pe care le lasă ca un argument greu împotriva uitării, a falsificatorilor şi detractorilor neamului românesc de ieri, de azi şi de mâine. Neînvinsul basarabean şi-a botezat cartea vieţii „Între stele şi ţărâne”, dăruindu-ne astfel nu o biografie individuală, ci o biografie a rezistenţei neamului românesc de la Est de Prut, o mărturisire a credinţei că nu este zadarnică jertfa unei părţi de neam, că dincolo de toate zvârcolirile şi convulsiile regimurilor proruseşti care au fost şi care mai stau în aşteptare la Chişinău, Limba Română continuă să fie limba maternă a circa patru milioane de moldoveni. Or, cum mă întreba octogenarul Constantin Bobeică, cine ar fi crezut, la Kremlin sau la Cotroceni, acum două decenii, că Tricolorul nostru va fâlfâi în toate localităţile şi primăriile din R.Moldova, iar basarabenii îşi vor caligrafia dorurile şi aspiraţiile de reîntregire în alfabet latin?!