Sinodalitatea (predica pe scurt)

Ei bine, tocmai împreuna mergere (cum se traduce “sinodalitatea” din grecește) pe drumul mântuirii ne lipsește azi, după experiența izolării în pandemie, mai mult decât oricând. Tendința, pentru a nu spune ispita, de a merge fiecare pe calea lui, după mintea lui și urmând propria agendă reprezintă, concret, subminarea actului sinodal, a împreună-sfătuirii și a deciziei protejate de inspirația Sfântului Duh. Suntem slabi, dar separați. Am o imagine de la o cafenea din Stuttgart. Cu ani în urmă, venit cu treburi, dorind să o vizitez pe bunica Barbara, pe Manfred, dar și pe bunul meu prieten Otto – toți, între timp, plecați la Domnul – am intrat, din lipsă de internet, într-o cofetărie. Aveam de trimis câteva mesaje la IICCMER care nu puteau aștepta. Ce am văzut? Pe două etaje, grupuri de tineri care erau, așa-zicând, împreună, dar fiecare cu calculatorul sau telefonul lui, își vedeau de ale lor. Am rămas, pentru câteva secunde, sprachlos, vorba neamțului. Fără replică. O comunitate formată din singurătăți. Gongorism curat! De aceea, revenind, cred că sinodalitatea, indiferent de epocă, de tehnică, este forma rânduită a unei împreună-rugăciuni și împreună-hotărâri. Fără alternative. Orice ieșire, pe cont propriu, este, nemijlocit, un păcat, un semn evident de slăbiciune. Cine nu se regăsește în alții nu are nicio șansă să se regăsească nici în sine. Pare simplu, dar nu este.

Acum, figura celui care gestionează, pentru a folosi acest cuvânt profan, sinodalitatea, care ține firele comuniunii în mână, care aplanează și mijlocește inevitabilele conflicte, este, la propriu și la figurat, centrală. De la patriarh la episcopul eparhiot, de la starețul de mânăstire la preotul paroh. Mare încercare, în oglindă, să fii tu însuți și al tuturor fără să te destrami, să te dăruiești fără să te risipești, să slujești fără să te pierzi, să fii colector de tristeți și sursă de bucurie în același timp. Evident, o asemenea lucrare nu se poate desfășura fără asistența, manifestă, a Duhului Sfânt. Cel pe care, cu voce înmuiată, Îl chema Mitropolitul Bartolomeu în altarul catedralei clujene, copleșit în mod evident că, prin Hirotonie, indiferent de treaptă, ne încredințăm, de fapt, adevăratului autor, Celui pe care, inspirați sau nu, noi, oamenii, doar îl cităm. Cu atât mai grav când “gestionarul” sinodalității, oricine ar fi, o ia razna, când crede că de persoana lui depinde totul, când întreține un cult al personalității sau când, culmea perversității, se înconjoară cu oameni mediocri, incapabili să îi pună cuvântul la îndoială, să îl ajute, de fapt. Sau când face pe deșteptul, când profită ordinar de situații care aparent îi sunt favorabile sau când exploatează contexte politice fără a se gândi la consecințele pe termen lung. Da, este greu să fii nodul năvodului!

Sinodalitatea ne mai învață ceva. Esențial: Dumnezeu ne vorbește mai multora în același timp. Ceea ce face ascultarea vocii Lui strict personală, nedelegabilă, pe care abia după aceea o descoperim și tălmăcim, cum ne pricepem, celor din apropiere. Dacă fundamentul credinței creștine este Sfânta Treime – arătând că El nu poate fi “singur” –, cu atât mai mult decizia omenească trebuie să intre în logica plurală. Toate încercările de încărcare exclusivă la vârf – de la papalitate la regalitate și de la patriarhie la episcopie – ridică riscul incendiului. Un paratrăsnet fără împământare devine, tehnic, inutil. Atrage fulgerele, dar nu le descarcă. Or, sinodalitatea asta face: preia încărcătura energetică și o distribuie, o face suportabilă și, la final, inofensivă. Un general fără armată nu câștigă niciun război, așa cum un șef de parlament fără parlamentari nu poate da legi. Singurătatea se poate consuma în rugăciune sau, iată, pe pagina unui text. Dar nici atunci nu suntem, cu adevărat, singuri. În rugăciune, Sfinții ne sunt alături, așa cum rândurile scrise sunt expresia darurilor primite de la mulți cunoscuți și necunoscuți: părinți, profesori, cărți sau întâlniri decisive. Orice am face, nu doar că ajungem să confirmăm definiția de “animal politic/social” dată omului, ci, mai important, ne lipim cu nasul de geamul veșniciei pentru a constata că, dincolo, sunt mulți, chiar foarte mulți. Pe unii îi și cunoaștem. Bine. 

Sus să avem inimile!