Calul mitropolitului Bălan (pentru o istorie social-teologică a Bisericii)

Cât-pe-ce-disputa legată de cartea unui universitar occidental profilat pe istoria recentă a Balcanilor – poziție din care a știut să agreseze anterior sensibilitățile oricum groaznic de ușor de agresat ale sârbilor și albanezilor –, despre Biserica Ortodoxă Română în arcul de timp 1918-2023 a avut la urma urmelor și acel tip de efect al oricărui produs intelectual, indiferent de calitatea sa, dar mai ales dacă este lansat deșănțat: a trezit, a stârnit, a dinamizat și pe alții care se folosesc de instrumentul gândirii. Ce concluzii provizorii am putea trage în interiorul organismul nostru de credință, în structurile sale educative și în general în partea zisă superior-bisericească? Mai multe. 

Înainte de toate, era/este/va deveni evident pentru orice om teafăr la minte și la suflet că fidelitatea față de Biserică nu este același lucru cu acceptarea prostiei pe post de inspirație, a inculturii ca expresie a apofatismului, așa cum ascultarea nu înseamnă aneantizarea eu-ului în plin personalism creștin, că iubirea fără critică este precum mâncarea fără sare sau o masă bună fără prieteni, cum nici critica de dragul criticii nu are nimic de-a face cu luciditatea, pe numele lui Gică Contra nefiind depusă până acum nicio cerere de canonizare. Or, din perspectiva onestității constitutive a actului credinței, istoriografia cultivată în ultimele decenii este fundamental depășită și, mai grav, otrăvitoare din pricina faptului că mijlocește o imagine falsă a Bisericii lui Hristos în lume, aici: a dreptei credințe în El pe teritoriul numit România. 

A reduce lucrarea divino-umană a organismului rațional-mistic la liste de episcopi, de mânăstiri, parohii, protopopiate sau la cifre care spun cam la fel de mult și de vibrant precum datele ce definesc viața (câți litri de apă consumă în medie un om, câte tone de bioxid de carbon emite etc.) – reprezintă o jalnică și smintitoare încremenire în admirația faptului împlinit, prezumat perfect, pentru că făcut și în trecut, ca și cum nu am sta sub semnul provizoratului eshatologic, ca și cum nu am traversa o așteptare lucrătoare. Trimiterea la acum și pururea, la veșnicie, se transformă insesizabil într-una la atunci și acolo, în istorie. Ancora ajunge mai prețioasă și mai grea decât vasul însuși. 

Apoi, ar trebui să reluăm un loc comun și să reafirmăm că această contabilitate istoriografică bisericească a apărut în contextul ultimului secol românesc ca răspuns specific la unul mai larg al istoriografiei naționale: adunarea, confirmarea și punerea în circulație a surselor, catalogarea, inventarierea și numărarea om cu om, ctitorie cu ctitorie, exemplu cu exemplu a faptelor, a dovezilor de continuitate, de prezență, Biserica fiind, firește, de departe depozitara unei memorii multiseculare, la concurență cu amintirea de sine a statului român în diferitele lui forme de pre-coagulare și de manifestare latent unitară, culminând în momentul 1918. 

Până într-un punct, acest efort certificator a avut importanța și utilitatea lui, imposibil și impardonabil de ignorat, precum nu putem ignora nici munca geografilor, inclusiv a unora străini, pentru ca ajuns pe mâinile dirijismului și lecturii hegeliene a istoriei în național-comunism să hrănească însă tot felul de proiecții autosuficiente ale cultului ceaușist, sursă directă a suveranismului unora de azi. În plus, date fiind condițiile regimului comunist, în istoriografia bisericească s-au putut continua anumite linii de cercetare devenite, prin natura lor sau a semnatarilor, indezirabile. Hulită de unii și de alții, BOR a salvat la propriu, în interior, biografii, acumulări sau proiecte, oferind libertatea inexistentă în afară.

După 1990, aceeași contabilitate istoriografică a declanșat în mediul eclesial un val de pseudo-instrumente de lucru prin care vanitatea și-a înălțat monumente de un ridicol absolut: de la dicționare de teologi unde însuși termenul nu este definit clar, iar intrările sunt incomplete, la cele de foști, actuali și viitori întâistătători, secundstătători și, pe cât de numeroși pe atât de importanți, terțiari, de la enciclopedii istorice de unde lipsesc pasaje esențiale pentru perioada în care BOR a traversat comunismul la tot felul de albume, unul mai mare și mai scump decât altul, a căror informații istorice reale, reduse la esențialul utilizabil, ar umple o lucrare cinstită de sinteză care, iată, lipsește. 

În această veselie autocelebrantă, triumfalistă, o notă discordantă și binecuvântată fac acele repertorii cu numele clericilor și ostenitorilor bisericești care au înfundat pușcăriile sau care și-au găsit sfârșitul în sistemul concentraționar comunist. În aceeași direcție se înscriu și alte lucrări care, prelucrând sursele avute la dispoziție, creionează o imagine a istoriei BOR din ultimele decenii ale cărei contururi se văd și într-o seamă de pagini din bogata memorialistică legată tot de perioada dictaturii ateismului. Recuperatorii sunt și acele publicații care readuc în memorie nu doar oamenii, dar și monumentele de credință și artă distruse de tăvălugul istoriei recente. 

Acum, la aproape patru decenii de la recâștigarea simbolică a libertății, după ce am trecut prin etapa demitizantă, cu excesele cunoscute, sau cea a etnicității fondatorilor de țară oscilând între pecenegi și cumani, ecou al balansului daco-latin, după ce am marcat un prim secol de unitate, în preziua împlinirii Catedralei Naționale, un deziderat la fel de vechi, Biserică Ortodoxă într-o țară membră UE și NATO, cu o numeroasă diaspora, în pragul unei noi reașezări a hărților lumii și a vecinătăților deopotrivă, cred că este cazul să ne punem problema împlinirii datoriei de generație. 

Concret, a sosit momentul unei istorii social-teologice a Bisericii în care să ținem cont de anvergura și profunzimea comunității celor botezați, de expresiile luării în serios, la maturitate, a consecințelor renașterii din Apă și din Duh, de cele făcute și dorite, de cele spune și nespuse, de ecoul avut în societate, dar nu mai puțin de felul în care ne-am făcut la rândul nostru ecou și amplificator al stărilor lumii, nu doar poporul, ci clerul întreg fiind în posesia dublei cetățenii pământești-spirituale. Complet altfel decât pseudo-sinteza desfiguratoare a unora care nu comunică și nici nu consideră necesar să ia act de ethosul bisericesc, o istorie social-teologică a Bisericii Ortodoxe din România nu ar fi altceva decât o mărturie, dar nu a perfecțiunii, imposibile, ci a zbaterilor, credibile, mereu reluate, de a ajunge și a rămâne la măsura Evangheliei lui Hristos, începutul și sfârșitul oricărei istorii, inclusiv a uneia din care aparent El este expulzat. 

Doxa!

PS Dar cum rămâne cu titlul?! Despre subiect o să aflați în această nouă istorie.