Orbul (predica pe scurt)

Iarăși un episod complex. Întrupat în istorie, în cultura timpului și locului, contrazicând însăși religia ca securizare emoțională, dar împlinând așteptarea mesianică, Fiul Omului se confruntă cu situații în care cei din jur, ucenici sau adversari fățiși, nu știu mereu să se descurce. Este cazul orbului aflat la cerșit pe care El îl observă pe marginea drumului. Plasat așadar de familia bucuroasă să facă bani de pe urma unei dureri, alinând-o, el stă acolo, în văzul tuturor. Ucenicii, simțindu-L afectat de infirmitatea omului, au o tentativă de seminar teologic: “cine a păcătuit, acesta sau părinții lui, de s-a născut orb?” Întrebarea lor este tipică vremii, adică a acumulării până la refuz și scârbă a păcatelor, precum într-o pubelă care deja de milenii, mai precis: de la Noe încolo, dădea pe dinafară. El, noul Adam, trebuia să facă, temeinic, curățenie. Explică: “Nici acesta n-a păcătuit, nici părinții lui, ci ca să se arate în el lucrările lui Dumnezeu.” Nu doar că le-a tăiat entuziasmul, dar îi face martori ai trecerii de la metaforă la nemijlocit, de la cuvânt la realitate. În ecoul prelungit al afirmației “Eu sunt Lumina lumii”, săvârșește senin minunea: “a scuipat jos și a făcut tină din scuipat și a uns cu tină ochii orbului. Apoi i-a zis: Mergi de te spală în scăldătoarea Siloamului, care se tâlcuiește: trimis. Deci s-a dus și s-a spălat și a venit văzând.”

Din acel moment începe theodrama, cea a refuzului evidenței, a scenariilor, a comentariilor, a știrilor și zvonurilor, a transmisiilor în direct, a contestațiilor și proceselor de intenție. Pe scurt: a neputinței de a vedea în vederea orbului pe Dumnezeu care îi privea. Pe margine de drum. Ochi în ochi. “Nu este acesta cel ce ședea și cerșea? Unii ziceau: El este. Alții ziceau: Nu este el, ci seamănă cu el. Dar acela zicea: Eu sunt etc.” Un stupid joc de-a baba oarba. Uite-l, că nu e! Povestea se complică în momentul în care cazul ajunge în fața fariseilor. Aceștia, cum îi știm din alte pericope, încep rutinați ancheta, urmând manualul: cine, când, cum, de ce. Sunt citați martorii. Fostul orb, acuzat de propria-i vindecare, explică parcursul evenimentelor. În zadar.

Din întrebare în întrebare, fariseii ajung la o concluzie tehnică previzibilă: “Acest Om nu este de la Dumnezeu, fiindcă nu ține sâmbăta.” Prea simplu pentru sensibilitatea religioasă a contemporanilor și, oricum, folosită de mai multe ori, acuza aceasta risca să devină ridicolă. Motiv pentru alții să zică: “Cum poate un om păcătos să facă asemenea minuni?” Evanghelistul notează acribic: “Și era dezbinare între ei.” Cu alte cuvinte, în plină așteptare mesianică și în posesia tuturor dovezilor documentate, interpreți ai Legii și scrutători ai stelelor, fariseilor, de fapt, nu le venea să creadă. Le era, cum ar spune Rudolf Otto, “unheimlich”. Dar pe dos, în loc de surpriză, bucurie și teamă curajoasă, ei simțind un fel de indigestie metafizică, un discomfort tradus, cum o să vedem, în excluziune și, la final, în violență. Fostul orb se uita la ei toți, politicos, așa cum sunt și părinții lui, chemați să își “recunoască” fiul pe care îl lasă să vorbească de unul singur, matur fiind. Întrebat a nu știm câta oară despre cele petrecute, omului nostru îi sare țandăra și, dincolo de argumentul rațional, apelează la ironie: “V-am spus acum și n-ați auzit? De ce voiți să auziți iarăși? Nu cumva voiți și voi să vă faceți ucenici ai Lui?” Fronturile se consolidează și problema devine clară: “Tu ești ucenic al Aceluia, iar noi suntem ucenici ai lui Moise. Noi știm că Dumnezeu a vorbit cu Moise, dar pe Acesta nu-L știm de unde este.” Nici fostul orb nu știe, dar își menține mărturia.

Fără prea multe piruete și nici precipitându-se la textele sfinte, pe care nu avea cum să le fi citit, el spune cât mai simplu și urmând cumva un fir logic: “El mi-a deschis ochii. Și noi știm că Dumnezeu nu-i ascultă pe păcătoși; dar, dacă este cineva cinstitor de Dumnezeu și face voia Lui, pe acela îl ascultă. Din veac nu s-a auzit să fi deschis cineva ochii unui orb din naștere. Dacă n-ar fi Acesta de la Dumnezeu, n-ar putea să facă nimic.” Și se oprește, sorbind un strop de apă, că se făcuse cald. Nefiind util în scenariul acuzațiilor la adresa Lui, finalmente, este dat afară. În șuturi. Noroc că vedea pe unde este ușa.

Auzind de toate acestea, Domnul îl întâlnește pe fostul orb și îl întreabă, la fel de simplu: “Crezi tu în Fiul lui Dumnezeu?” Răspunsul îl cunoaștem. Ceea ce, probabil, nu știm atât de bine este faptul că, în pofida percepției noastre, a văzătorilor, orbii nu sunt tâmpiți. Au doar un neajuns pe care însă îl compesează de-a dreptul miraculos cu multe și profunde calități. De fapt, ei “văd” în mai mare adâncime decât noi și pricep la rădăcină, pipăind scoarța, ca pe o iubită, bucurându-se tactil de apofatismul sânilor și de mura săruturilor pierdute, cât de frumoasă este corola de minuni a lumii. Da, cea pe care noi, grăbiți, văzând-o, de fapt nu o mai vedem. Ei bine, orbul nostru, cel vindecat, descoperea strălucirea soarelui înzestrat cu aceste acumulări suplimentare care aveau să enerveze cumplit pe farisei.

De la întrebarea ucenicilor – cine este de vină, părinții sau…? –, la acuza genetică, discriminatorie, de a se fi născut în păcat, iată că, beneficiar al minunii, cel care nu vedea înainte descoperă pe urmă tâlcul cel mai adânc. Fără să poată percepe, înainte de minune, întunericul morții și cu atât mai puțin lumina învierii, el ar fi cel mai convingător când ne-ar anunța

Hristos a înviat!