"Locul meu este acolo
unde deranjez cel mai mult"
(Paul Goma)
Am văzut ce oferă multcitata, mult lăudata de unii, inclusiv cu rezerve, mult ponegrita Istorie a BOR. Pe ansamblu, făcând o medie între ceea ce scrie în carte și ceea ce s-a scris despre carte, constat pe de o parte
încadrarea pre/metahermeneutică otrăvită a editorului, de parcă acesta a așteptat o viață cartea unuia ca Schmitt pentru a spune în public ceea ce în cămara sufletului său își spune de atâta vreme, lansarea volumului fiind, în consecință, lansarea târzie, testamentară am spune, a înnoitorului religios Liiceanu, iar nici pe departe reconfirmarea statutului și staturii celui căruia, fără nicio umbră de îndoială, cultura noastră de după 1989 îi datorează enorm și fundamental; pe scurt: mi se strânge de data aceasta mie inima, văzând că fratele Gabriel îmbătrânește prost, încrâncenat; adică, fără să sugerez nimic, fără perfidie și nici voalat, „pe surse”: se pare că are un duhovnic tânăr care îi transferă (in)conștient toate neîmplinirile lui, folosindu-i numele, posedându-l la propriu. Din demascator al unui caz public, aici: BOR, Gabriel Liiceanu a devenit în aceste zile pentru mine un caz personal de refuz al nuanțelor, al dubiului ca singură cale către Marea Certitudine. Nu îmi rămâne, fără nicio ironie, că doar nu mă joc ca teolog și preot cu așa ceva, decât să nădăjduiesc că va confirma gena, că va trăi destul de mult încât, spre o vârstă seculară, să accepte că nu BOR este piatra lui și a altor de poticnire, ci superficiala, orgolioasa și infatuata raportare la credință. În această logică duhovnicească, ar fi fost mai ușor, mai ziditor și mai folositor pentru sine să își declare ateismul, în oricare dintre variantele și nuanțele specifice complexității intelectuale prin care rahatului i se poate spune și absența-rău-mirositoare-a-sublimului, decât să exibe o zisă credință pretins atentă și îngrijorată. Cuvintele clare sunt (aproape) mereu necesare pentru a avea realități clare. Știe el, ca și mine: ein Mann, ein Wort.
Pe de altă parte, cât pot fi de lucid, constat faptul că
reacțiile au fost în general tipice unei lumi intelectuale, bisericești și culturale profund agresate în ultimele trei decenii de succesiunea nu doar a unor politicieni neloiali națiunii, nu doar corupți și corupători, dar și de tot felul de pedagogi colectivi care, cu bățul în mână, ne-au arătat că suntem în cel mai bun caz naivi, că trăim mitologic o istorie deloc de vis, ba din contra, că am fost/suntem în chip activ genocidari, dar și că am acceptat pasivi violul istoriei trecute și acum pe acela al „colonizării” din direcția opusă; de unde și tendința către extreme, către reluarea epocii de aur, când părerea bună despre sine ținea loc de pâine și căldură; una peste alta, în tot acest vacarm, provocat perfid și apoi întreținut voluntar, nu s-au mai auzit, timid măcar, nici vocile eroilor reali, nici acelea al sfinților, nici cel al sacrificiilor, nici cel al foșnetului brazilor din cimitirul generațiilor anterioare care, iată, constată că noi, cei de azi, ne luptăm mai aprig în cuvinte decât au făcut-o ei, netactic, cu piepturile goale; pe scurt: se pare că primim acum doar ceea ce noi merităm, dar în chip categoric nu și ei, ceea ce înseamnă un câștig mai puțin evident și care este faptul că nimeni nu poate dezerta până la capăt din propria luptă.
Acum, Schmitt, adică un Popescu sau Ionescu, că nici nu mai contează numele, fiind al unei metode și al unei tendințe, îmi reconfirmă nu doar avantajele și mai ales dezavantajele de a fi român, ci mai ales halul în care a ajuns în general conștiința istorică a momentului, cum lupta pentru obiectivitate, nicicând în chip onest câștigată, s-a transformat într-una pentru supremația interpretării, constat și vocal proclamată. Format la școala lecturilor din Mommsen, Ritter, Peter Brown sau Pelikan, pentru a aminti doar câteva nume, la grămadă cum ar fi, am învățat că marile istorii sunt bazele unor mari sinteze. Fie cunoști nemijlocit perioada/perioadele avute în vedere, la virgulă cum se zice, document cu document, fie te așezi cu umilință și cutezanță deopotrivă pe umerii uriașilor, emiterea unor concluzii este mereu un act de sacerdoțiu intelectual: fără interese impure, fără pulsiuni și cu privire largă, cât mai largă, spre orizont, capabilă să ofere o perspectivă cinstită ochiului de geam al epocii tale. Oamenii detaliului și cei al întregului au, tot sacerdotal, o bună și tihnită așezare, fiecare știind în dreptul său ce are și ce nu are de făcut, de zis. Nu întâmplător, la Sinoadele Ecumenice, propozițiile de credință au fost fixate în câte un Όρος Πίστεως, un loc sau hotar al credinței, ereziile fiind forme de universalism pe dos, de insinuare atopică precum gazul letal. A fi ortodox, adică în drepta credință, înseamnă, actualizat, a fi protejat cu adevărat și a îi proteja, tot adevărat, pe tine însuți și pe cei dragi, vii sau adormiți.
CITEȘTE și Schmitt adjectiv. Și un inabil afect anti-BOR
Or, revenind la Schmitt, ce văd și la el este insinuarea de tip ideologic, flamura interesului care ajunge să fie purtată și de oameni cumsecade. Îi cunosc pe majoritatea autorilor recenți citați de Schmitt, unii fiindu-mi fie foști studenți, fie foști colaboratori la IICCMER. Nu îl detest pe niciunul și am încercat, cu mintea mea proastă, să văd mereu dincolo de persoană justețea pentru care, real sau nu, declară că luptă. Evident, nu am motive să nu văd care sunt înclinațiile sau opțiunile manifeste ale unuia sau altuia. Omenește însă, la un loc, nu îi suspectez din start nici de ticăloșia și nici de meschinăria celui care are nevoie de un dușman, real sau imaginar, pentru a se autoconfirma. Schmitt et al. reprezintă epifenomentul dispariției unei lumi solide academic pentru că era solidă uman, iar în ceea ce ne privește ei anunță că (re)nașterea acestei lumi la noi, în post-totalitarism, întârzie, motiv suficient ca BOR, da, să își reconfirme rolul spiritual și identitar de până acum. Cum? Mai vorbim, că ar fi prea mult pentru o postare și așa destul de lungă.
Doxa!
