Fractura teribilă de logică

între demascarea greșelilor făcute în istorie de BOR și condamnarea pe bună dreptate a totalitarismului, dictaturii, naționalismului este evidentă. Biserica noastră este acuzată că a greșit, că nu a protestat, că nu a rezistat, că a încurajat fenomene pe care, de la sine, programatic, nu le-a generat, nu le-a moșit și nici asumat total, liturgic sau dogmatic. 

Că în modernitate, emanciparea națională, o luptă dusă inclusiv sau mai ales cu elemente culturale și inevitabil religioase, indiferent de confesiune, a eșuat în naționalism criminal și genocid, asta este una. A spune că naționalismul este reflexul politic al Ortodoxiei este însă altceva. 

Mai precis: este un raport falsificat între cauză și efect, măcar și din pricina faptului că există naționalisme hinduse, islamice, iudaice sau atee. Iar în ceea ce privește Ortodoxia, eu nu le pun aureole de sfinți nici lui Stalin, nici lui Miloșevici și cu atât mai puțin lui Putin.

În plus, dacă răspunsul la naționalism a fost internaționalismul de factură comunistă, cel care a dus la polarizarea lumii și la peste o sută de milioane de victime, a pretinde că BOR, și nu numai, a fost în egală măsură, la aceeași temperatură, călău și victimă deopotrivă deschide perspectiva logică, greu de contrazis, că după ce are la activ acest palmares gigantic de a traversa și uni extremele, ea poate fi și un aliat al democrației și al globalizării. 

Mai mult decât partidul care este în toți și în toate, Biserica este cu toți și deasupra tuturor. Adică este tot una cu rațiunea, prezentă și în miezul exploziilor de iraționalitate și în marile proiecte sociale pașnice, sau ca energia nucleară etc. Ambivalentă adicătălea precum însăși marca tare a modernității însăși. Recunosc: la această apologie surprinzătoare nu mă așteptam. Așa, ca să mă exprim apăsat tautologic, înnoitor și moralizator.

Doxa!