"Locul meu este acolo
unde deranjez cel mai mult"
(Paul Goma)
Știrea legată de faptul că Parchetul General, prin procurorii secției militare, a clasat acum câteva zile dosarul victimelor fostului lagăr de detenție și muncă de la Periprava a trecut neobservată. Am oftat adânc, cu furia neputinciosului, când Gheorghe Petrov mi-a dat și detaliile, oricum necunoscute de marele public. În clipa aceea am și anticipat că urmează și alte clasări, precum cea de vinerea trecută privind moartea violentă a copiilor cu dizabilitați neuropsihice în căminele-spital ale dictaturii proletariatului. Pentru a avea o imagine, încerc pe scurt să explic ce se petrece.
Imediat după decembrie 1989 și căderea simbolică a comunismului, când PCR își pierde formal rolul unic conducător, fiind dizolvat la 12 ianuarie 1990 de către FSN, organizația condusă exclusiv de foști membri ai acum inutilului partid al puterii până cu câteva zile înainte, problema unui proces, altul decât cel pe fugă și oricum viciat procedural al cuplului Ceaușescu sau de cel și mai caricatural al lui Dincă „Te-leagă” et al., s-a pus atât intern, dar și extern. Punctul 8 al Proclamației de la Timișoara și în general dorința unei lustrații – prinsă metaforic în eseul moral al lui Gabriel Liiceanu, „Apel către lichele” – nu s-au tradus legal și cu atât mai puțin politic. Pentru așa ceva au lipsit și litera și spiritul deopotrivă. Cu excepția Germaniei care, prin reunificare, a putut face un transfer total de funcționari publici din Vest în Est, plătind însă până azi, actualizat cu inflația și alte prevederi legale, prețul retragerii foștilor slujitori ai dictaturii SED-ului, furtul de libertate nu a fost pedepsit nemijlocit de nimeni și niciunde.
Destul de repede, în Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei și apoi în Parlamentul European, dar și în câteva declarații precum cele de la Tallinn, Praga sau București, criteriul moral s-a văzut confruntat cu principiul de drept, nu doar imposibilitatea unei culpe colective – gen „nomenklaturiștii” sau „securiștii” – devenind clară, dar nici acuzele individuale neavând prea mari șanse. Procuraturile țărilor ex-comuniste nu au creat de la început, cum ar fi fost de dorit, secții speciale privind ilegalitățile regimului impus de sovietici, amnistiei de drept venindu-i cu timpul în ajutor, așa zicând, cea de fapt, biologică. Altfel decât victimele lor, criminalii au murit în marea lor majoritate în paturile de acasă, bucurându-se de pensii și apoi chiar de onoruri militare. Trista comedie umană în splendoarea ei irepetabilă ca atare în regnul animal!
Și totuși, mai ales Polonia, cu al său Institut al Memoriei Naționale, luat ca model pentru al nostru Institut de Investigare a Crimelor Comunismului, comasat ulterior cu cel dedicat Memoriei Exilului Românesc (lICCMER), a relansat posibilitatea atât a tragerii la răspundere a făptașilor, cât și necesitatea documentării sub dublu aspect, penal și memorial, a crimelor egalitarismului bolșevic. În acest demers un rol tot de model l-a avut perseverența Procuraturii federale germane de la Ludwigsburg care și azi, la mâine-poimâine un secol de la terminarea celui de al doilea război mondial, urmărește făptași, complici și tăinuitori ai crimelor național-socialismului. În România, pe fundalul schimbărilor aduse Codului Penal și Codului de Procedură Penală, parte a reformei în vederea aderării la UE, crimele comunismului au fost omologate celor împotriva umanității, adică au devenit ceea ce și trebuia să fie: imprescriptibile. Așa au fost posibile cele două condamnări, a lui Vișinescu și Ficior, care însă nu au creat un precedent în practica judecătorească.
Cât am fost la conducerea IICCMER (2014-2020), am avut, printre altele, o obsesie instituțională nedusă până la capăt: constituirea unei secții specializate pe lângă Parchetul General, competența celui militar fiind frecvent limitată și oricum viciată din pricina faptului că militarii nu pot ancheta alți militari sau pe cei asimilați acestora. Cum am sugerat deja, ideea nu s-a întrupat în ciuda faptului că, în timpul mandatului lui Augustin Lazăr ca Procuror General al României am reușit organizarea în trombă în cinci centre a unor mini-cursuri istorico-juridice pentru procurori privind crimele regimului comunist. Un ajutor extrem de important l-am avut atunci din partea colaboratorului meu de la Institut, a magistratului de acum Cătălin Constantinescu. Am avut discuții în acest sens și cu trei-patru Miniștri ai Justiției ai Guvernului de la București (cele mai bune le-am avut cu figuri prezentate de media în fel și chip: Raluca Prună și Tudorel Toader), așa cum peste tot, în Germania, Estonia, Bulgaria sau Albania și Moldova, în cadrul unor reuniuni guvernamentale, inclusiv la nivelul UE, precum la Bratislava, am tot repetat, primind reacții pozitive și încurajări, că în spațiul est-european nu se va putea construi o cultură democratică solidă, depășind dilema nu doar românească a formelor fără fond, decât prin exemplu-reper al unei culturi a prelucrării moștenirii comuniste în materie de instituții, instrumente, corpuri legale, formare și conștientizare a personalului.
La urma urmelor, dincolo de posibilitatea reală și realistă a tragerii la răspundere a persoanelor care se pot/puteau dovedi vinovate de morții din sistemul penitenciar, de la Jilava, Gherla, Sighet sau Aiud, de la Periprava sau din Insula Mare a Brăilei, de pe Dunăre, la granița fluvială și terestră cu ex-Iugoslavia, în căminele-spital sau în camerele de anchetă ale Securității, precum în cea în care s-a îmbolnăvit subit, la Botoșani, un trup tânăr și o minte trează precum a lui Mugur Călinescu, dreptatea în sens tare, nu metaforică, rezidă în neabandonarea prematură a căutării și pe firul timpului în confirmarea caracterului penal, condamnabil, al unor fapte, indiferent dacă cei care le-au comis mai trăiesc sau nu. Dincolo de monumente, de jerbe de flori, gesturi, cuvântări, un stat de drept are datoria menținerii dosarelor deschise pe durată generațională, nu închizându-le cu martori istorici încă in viață, clasificându-le și trimițând victimele de la laboratorul de expertiză genetică (dacă ajung acolo) la arhivă și de acolo, eventual, în muzeu. Da, nu putem avea azi deschise cazurile celor care l-au omorât pe Mihai Viteazul, cum nici adusă la zi, din ramură în ramură, până în prezent, nu putem ține lista soldaților otomani sau ruși care au invadat în chip repetat, au furat și ucis în Țările Române. Știm că justiția omenească este parțială și limitată în timp, că, într-adevăr, doar Dumnezeu poate fi numit Judecător, dar mandatul nostru omenesc nu poate fi acela de a ascunde, de a fugi de urmări, de a răstălmăci sau de deculpabiliza sau, după interes, de a acuza permanent pe unii și aceeași, în vreme ce alții și aceeași pozează exclusiv în victime. Ajungem la limita extremă a temeiului oricărei norme legale: cine, cum, de ce este instituită? Cine are dreptul să impună dreptul?
Care este, simplificând secole de filosofie a dreptului, întemeierea dreptății? Doar apărarea ulterioară a furtului inițial, cum se spune mai în glumă mai în serios, doar justificarea unor ierarhii de putere, doar intimidarea prin sancțiuni și astfel disciplinarea pornirilor instinctuale, civilizarea și culturalizarea omului, doar asigurarea unei succesiuni guvernamentale sau numai garantarea faptului că, în numele puterii politice, îți poți face, asemeni lui Caligula, calul senator și amanta ministru de interne? În orice caz, cum se vede situația actuală, încununare a regimului Johannis, prin munca leprelor lui asociate, și în materie memorială, dosarele fiind închise, statul succesor al dictaturii comuniste nu mai are nicio obligație, alta decât aceea de a mima, prin finanțarea unor instituții gen IICCMER, că este atent și îngrijorat.
Trăgând linia, crimele comunismului, neurmărite și nepedepsite, se dovedesc utile, câtă vreme au justificat răsturnarea de regim în 1947, justiția inutilă, câtă vreme legată nu doar la ochi, ci mai ales la gură și la mâini, iar memoria facultativă de-a dreptul. Să ne mai mirăm că toată, dar absolut toată arhitectura dreptului internațional a căzut neputincioasă în fața agresiunii de acum a Rusiei? Să mai fim atât de idioți să credem că tratatele își produc efecte de la sine, că orice garanție de securitate operează indiferent de ceea ce noi, beneficiarii, am făcut sau urmează să facem? Că azi, în modernitatea mândră, nu suntem prea departe de ferocitatea și cruzimea considerate, cronologic-ideologic, „medievale”, pur și simplu barbare, fără ghilimele?
