"Locul meu este acolo
unde deranjez cel mai mult"
(Paul Goma)
Dar nu pentru că ar fi inabil, ci pentru că așa dorește, cu program. Având un veritabil instinct politic, știe să se poziționeze pe val, motiv ca mulți, din entuziasm sincer, să îl considere drept ceea ce el vrea să treacă, nefiind. De dragul adevărului, trebuie spus că omul a fost propulsat ierarhic asemeni multora, adică pe criterii paralele cu meritul, competența, soliditatea sau seriozitatea unei asemenea ascultări bisericești. Așadar, nu este o excepție, chiar dacă, repet, ar dori să pară excepțional.
La Constanța, de cum a ajuns, a dat un imbold real eparhiei reînființate după 1990 dar care până la el nu s-a bucurat de meritata înnoire. Charisma începutului s-a topit însă destul de repede, căderea protectorului politic de la București, PM Năstase, transformându-l treptat în țintă preferată a presei locale și curând naționale. Știm foarte bine cum funcționează demontajul și linșajul, așa că, în ceea ce mă privește, nu am dat credit seriei de "dezvăluiri", "scandaluri" și alte asemenea mizerii. Oricum, se pare că unii năimiți care se dau jurnaliști au încercat să își spele cu flegmele la adresa ierarhului anii de prostituție morală practicată față de mărețele jigodii măzărești și constantiniene.
Tot curând de la alegerea lui, avea să înceapă o ctitorie de anvergură în locurile natale dornene, făcând la munte ceea ce, de fapt, ar fi trebuit să facă la mare. Acest transfer de interes geografic nu a fost nici el expresia unui patriotism mistuitor, mutarea lui ierarhică la Suceava, mai aproape de lemnul și spațiile mari eșuând. Ce ar merita cercetat este altceva. De pildă, două detalii: cum s-a finanțat așezământul spre care omul nostru zboară la propriu cu un mic și simpatic avionaș într-o emoționantă navetă spiritual-motorizată, dar mai ales celălalt detaliu legat de hirotoniile comise acolo, pe seama cui, în ce scop și cu ce destinație.
Telenovela cu fondurile europene a fost împinsă la maxim drept atac la adresa Bisericii pe care omul ar întrupa-o. Doar câștigarea procesului pe vicii de procedură ne-a ferit la muchie de situația inedită a condamnării, fie și cu suspendare, a unui sinodal. Când părea că a înțeles că Dumnezeu îl iubește și lumea îl păsuiește, tot omul nostru a prins ocazia cu pandemia pentru a se reinventa. În regim de urgență, a reușit să se profileze drept cavaler al libertății euharistică, anularea amenzilor stupide date în carantină îngroșând profilul eroic. Nici asta nu ar fi fost, în ceea ce mă privește, ultima gaură în cer. La câtă confuzie și lașitate s-au manifestat în timpul teroarei medicale, o pată de culoare nici măcar nu ar fi stricat.
Ceea ce însă a confirmat instinctul lui politic în dimensiunea perversă a acestuia a fost plasarea capitalului din pandemie în slujba ideii unei mitropolii tomitane. Adică faci tapaj, te disociezi cu scandal de restul Sinodului, faci pe băiatul bun bruiat de băieții răi, pentru ca la urmă să vrei, fără întârziere, o jucărie nouă. Nimic nu a fost prea mult și prea abject pentru atingerea scopului, nici măcar insulta istorică și agitarea nu știu cărui "academician" ponteuxiniat debitând enormități. Iar ca peste frișca tăiată a tortului ambiției personale să fie pusă o cireașă, ei bine, a venit chestia cu putinismul lui, real sau umflat de aceeași media "obiectivă". Și la acest capitol, asemeni în pandemie, omul nostru a fost pe valul antipatiei față de acțiunea NATO, poziția lui confirmând gradul de fermentație a borhotului geopolitic din gazele căruia se amețesc tot felul de contemporani.
Că femeile sunt inferioare oricum bărbaților, având cunoscutul defect de fabricație care aprinde lunar, până la o vârstă, lampa de bord, asta știm deja de la omul nostru la fel de bine cum, recent, am aflat în curat stil BD că la întrebarea "Ce avem noi aici?", catolicii nu au un răspuns convingător, în vreme ce noi spunem în cor "Lumina!". Mai ales dacă vine de pe mare adusă de omul cavernelor teologice. Una peste alta, chiar și din această subiectivă trecere în revistă, calitatea de manual a persoanei și cazului cred că poate fi confirmată. Sau nu.
Ce ar fi de învățat? Cam tot ceea ce a spus-o cu subiect și predicat Vasile Bănescu, mult înjuratul în stil ortodox paratrăsnet al furtunilor eclesiale. Că ne "legăm" de un ierarh? Că ne "permitem" să zicem una sau alta, să fim obraznici etc? OK, dar tot în logică politico-infantilă, cine a început? Și la urma urmelor, ce urmare a lui Hristos practică și cum sunt chip al Lui cei care nu suportă nicio palmă, pe drept sau pe nedrept? De unde această puritate și inatacabilitate a unora care, la Tomis și nu nu numai – că de Germania nu mai vorbesc –, își permit, la adăpost, să calce în picioare, să distrugă destine, să umilească și să anuleze pe cineva sub pretextul smereniei și al ascultării? Nu este un act de răzmeriță, ci expresia incomodă a efectelor concrete ale libertății întru adevăr. Cine spune cu toată convingerea, conștient de propriile slăbiciuni și dornic de îndreptare,
Hristos a înviat!
nu poate să se prefacă mort moral, să ignore activ ceea ce, la vârf, devine subiect de sminteală. Vorbe multe, ar spune unii, dar cât mai pe scurt: nu putem acuza că unii atacă și vor ataca în continuare Biserica noastră în latura ei umană, dar nu numai, dacă noi facem fix același lucru practicând comuniunea în termenii complicității.
