PEN România bate câmpii

Am citit de trei ori pasajul dedicat de autori, printre ei scriitori de valoare, unii prieteni cu mine, chestiunii retrocedării unei mici părți din patrimoniul vitregitei Mitropolii a Basarabiei. Or, a nu ști sau a te face că nu știi ce soartă cumplită a avut clerul ortodox românesc în Moldova sovietizată, cum au fost trimiși spre exterminare, uciși la fața locului sau marginalizați cei care au ținut lumina identității aprinse, înseamnă că vorbești/scrii degeaba despre realitățile de dincolo de Prut. 

Faptul că unii scriitori de limbă română văd o dovadă de politizare inadminsibilă în vremurile acestea recenta retrocedare, în condițiile în care Mitropolia moscovită a Moldovei nu este nici contestată, nici deranjată, mă întristează și mă face să mă duc cu gândul că nu doar în Rusia, cum știm, minciuna este un gen literar larg răspândit. În orice caz, faptul că în scrisoarea cu pricina se ia și atitudine față de noua conducere a ICR Chișinău - celelalte numiri la Lisabona sau Paris trecând neobservate -, nu echilibrează moral pe autorii ei. Dimpotrivă.

Cu războiul la granițe, văd cum se perpetuează o formă de solidaritate neinterogată critic, cum oameni onorabili, fiecare în parte, sunt atrași către cauze adânc impure, cum se pune de o societate civilă, cum se invocă principii, ca la urmă să te trezești cu frumusețe de confuzie, superficialitate, umor și cinism. Pe scurt: Ingredientele caragialismului, teoretizate și prezentate de Eminescu însuși, sunt proaspete, pregătite de a fi gătite în cazanul dezacordurilor istorice bune să reconfirme că nu tot omul ce scrie, vorba unui clasic rus, trebuie să știe obligatoriu să și citească. 

Of!