Fântâna Roșie

a fost cândva Albă. 1 aprilie 1941: câteva sute de familii din actuala Bucovină "ucrainiană" au plecat spre granița României de atunci. Cedarea forțată de teritorii către URSS era însoțită de informația intens circulată că ocupanții, rușii, nu știu de nicio glumă, că fac prăpăd. Speriată, lumea căuta o scăpare, neștiind pe atunci, cum nu știm nici noi, că istoria ne ia prizonieri fără să ne întrebe și chiar dacă nu avem nicio vină concretă, tot rămâne una, suficientă pentru crimă: că existăm.

Când eram la IICCMER, am lărgit aria de investigare a crimelor comunismului în România și în țările limitrofe. Fântâna Albă era un punct mare pe hartă, așa cum mă preocupa soarta românilor deportați din Moldova sovietică în adâncimile asiatice sau soldații români exterminați în lagăre. Vizitând Ucraina, am priceput rapid că masacrul petrecut acum 82 de ani interesează autoritățile de acolo doar ca argument anti-rusesc. Românii erau buni ca temă de propagandă. Protopopul zonei nici nu s-a sinchisit să spună, la rugămintea mea, o Ectenia în românește, iar steagul Ucrainei domina tricolorul modest care încerca să zboare precum un zmeu de hârtie pe vreme de acalmie. 

M-am întors de la Fântâna Albă nu doar cu certitudinea că ea a ajuns și va rămâne roșie, dar și cu o amărăciune pe care acest an de război a adâncit-o. Parafrazând pe latini: cu cât știi mai multă istorie, cu atât mai adâncă tristețea. 

Dumnezeu să îi odihnească pe cei omorâți

din pricina faptului că ne erau frați și surori,

iar pe noi să ne lumineze ca să vedem că

victoria altora nu poate fi la nesfârșit plătită

cu propria noastră înfrângere!