Democrația poate fi un alibi credibil al ateismului militant pe cât este de pașnică ”operațiunea specială” a lui Putin

Citesc pe fugă în internet una dintre tezele indignate: "În România nu se studiază despre religie, ci religie confesională. Disciplina nu urmărește să dea elevilor cunoștințe despre un fenomen socio-cultural, ci doar să-i înregimenteze în cultul propriu". Ca să pricepem, inclusiv autori asemeni celui de mai sus, ar fi ca și cum am spune cu obidă astfel: În România nu se face politică, ci politică partinică. Politica nu urmărește să dea cetățenilor cunoștințe despre un fenomen socio-cultural, ci doar să-i înregimenteze în partidele proprii. 

Pozițiile de acest fel sunt găunoase și la limită abuzive pentru că ascund ura antireligioasă și agită surogate ale identității religioase. Că pot fi unii oameni afoni religios, cu expresia lui Weber, asta nu este o culpă, cum nici eu nu am că nu sunt microbist. Diferența esențială este aparent simplă: în vreme ce afonul religios detestă "concertele" religioase, eu, non-microbistul, nu îi detest pe fani. Dimpotrivă. Mă bucură solidaritatea lor, faptul că se adună, că fac la rândul lor sport, dacă le mai permite condiția fizică, că își trimit copiii la antrenament. 

Pentru a nu o mai lungi: democrația poate fi un alibi credibil al ateismului militant pe cât este de pașnică "operațiunea specială" a lui Putin. Că societățile deschise își rezolvă prin dispute verbale diferendele, evitând astfel războaiele sângeroase, asta esta una dintre marile achiziții ale modernității. A o compromite prin jocul de-a cuvintele, jonglând cu termeni și principii, nu este chiar deloc constructiv, cinstit. Nu avem manuale de religie impecabile, dar nici cei care le contestă, urmărind de fapt evacuarea religiei ca atare din școala publică, nu câștigă în calitate. Avantajul unui manual imperfect: îndreptat, poate fi retipărit. Ceea ce suportă însă hârtia nu suportă conștiința obraznică, infatuată. 

Of!