Neîncrezător (predica a III-a despre statui)

în noi înșine mai poate fi coșmarul neantului identitar! Cu sau fără soclul statuilor, ce vedem acum la Cluj, exemplar vorbind, reflectă cumva, contextualizat, dar nu mai puțin recognoscibil, efortul de a ne reinventa inclusiv în anul de grație 2023. Nu acceptăm și probabil nici nu conștientizăm, dar căderea comunismului a însemnat ieșirea din narațiunea patriotismului croit după talia dictaturii proletariatului. Croitorul s-a folosit atunci de două însemne cu cretă roșie: de dirijism, istoria fiind ceva foarte grav și în același timp util, de unde comenzile la adresa ei, și de destinalism, scopul istoriei noastre, precum al întregii lumi, fiind, hegelian vorbind, din etapă în etapă, din eliberare în revoluție, multisecular, făurirea socialismului, eradicarea oricăror diferențe de clasă, dar și a oricărei ierarhii, alta decât cea a Partidului unic (și final). Paradisul pe pământ.

Implozia regimurilor comuniste în Europa de Est, acum peste trei decenii, a reprezentat, dincolo de încetarea fricii sau a penuriei, reîntâlnirea cu istoria, cu actorii ei multipli, cu geografia, cu interesele altora, cu memoriile concurente și cu garnituri întregi de suferință, de anormalitate. Buimăceala a fost, se înțelege, pe măsură și, obiectiv, ea persistă până azi, salutându-ne deja din orizontul de dincolo de biografiile noastre. Mitologic, omul se amenajează mai repede cu o schemă, fie și falsă, decât cu o realitate multiformă, mereu aflată în dinamică, supusă la rafale de interpretare și aducând după sine fenomene conexe, majoritatea neplăcute (riscul, inițiativa proprie, însingurarea, schimbarea paradigmei). 

În cazul nostru, în decembrie 1989, noi nu ne-am întors pur și simplu la firul brutal întrerupt de comunism. Desigur, longevitatea ultimului Rege a trezit nădejdea punerii între paranteze a totalitarismului ateu, așa cum revenirea la proprietatea privată a hrănit speranța că se vor tămădui raporturile sociale temeinic avariate de subcultura comunistă a resentimentului, a furtului, a prosperității proprii plătite prin nedreptatea îndurată de alții, a emancipării cu prețul autofalsificării, a nomeklaturii care luase locul elitei veritabile, etc. Cum regalitatea nici măcar nu a fost supusă la vot, nici reintrarea în drepturi nu s-a făcut de la început, redobândirea unui bun material fiind direct proporțională cu întârzierea înzdrăvenirii societății post-comuniste. 

Cu un dat istoric fatidic, al răului ireversibil, coabitând forțat cu neocomuniștii, neputincioși în fața reflexelor aparatului totalitar din ce în ce mai avid de bani și putere, ne-am consolat fie nemijlocit prin abandon geografic, fie prin susținerea, după puteri, a proiectelor securizante de felul UE și NATO. Cum aderarea la ele s-a datorat unei decizii pur politice, fără corespondent real în maturitatea proprie a societății românești, "traducerile" au arătat în consecință. La scurt timp, și UE și NATO au reușit să fie, măcar parțial, "românizate", aduse la măsura noastră. Așa au putut fi prezentate, inițial, drept condiții de aderare, iar ulterior de confirmare a europenității atlantiste tot felul de "valori": de la cele sexuale la cele privind minoritățile de orice fel, de la memorie la educație, de la capital autohton corupt în integralitate la capital internațional curat, fără pată, șamd.

Tot în acest timp, organismul social cândva uniformizat de teama Securității, a năvălit precum copiii în cofetărie, fiecare luând sau reclamând pentru sine ce dorea. Pur statistic, cazurile în care mai mulți pofticioși își disputau aceeași vargabéles s-au înmulțit. Limbajul însuși spunea/spune asta: în vreme ce ungurii, de pildă, vor să "ne ia" Ardealul, noi îl "păstrăm". Al meu, ba al meu! În vacarmul creat și întreținut au apărut figurile "salvatoare", cele urcate pe valul neîncrederii, al suspiciunii. Funarizarea prin care a trecut Clujul, pentru a mă întoarce la exemplul inițial, a oripilat pe bună dreptate, dar ea nu a fost decât decontul local al unei politici a concurențelor cu orice preț. De teamă, unii au pariat exagerat, ceea ce a mai prelungit jocul, dar nu foarte mult.

Schimbarea opticii, prin aderarea la UE și apoi la NATO, s-a văzut în semnalele fără echivoc date de toți actorii naționali și internaționali: mai ales după drama dezmembrării yugoslave, Europa nu avea/are nevoie de recrudescența revizionismului. În consecință, lupta s-a mutat cu arme și bagaje în teren cultural, patrimonial, educațional, religios, adică fix acolo unde ea s-a dus și se va duce mereu, națiunile "deștepte" dominând, brutal și dureros spus, pe cele "netoate", adică mărginite, fără viziune, dar și fără instinct. Până să se ajungă la acest moment, absolut toate câștigurile adversarului, păstrând metafora, sunt în fapt slăbiciunile noastre reunite, convertite de alții în arme extrem de eficiente.

Concluzia? Un plus de inteligență care, după ce va fi satisfăcut poftele unora sau altora, să se concentreze pe binele comun. Dincolo de PIB, de tehnologii, arme sau resurse naturale, ierarhia națiunilor se stabilește primar în funcție de cantitatea de suprapunere dintre inteligența egoistă, de familie și de castă, peste cea comunitară, publică. Națiunile puternice sunt astfel cele în care bătălia pentru binele tău nu exclude, ci include binele celuilalt, aliat natural. Limba, tradițiile de toate felurile și clipocind la diferite adâncimi, sensibilitățile și loialitățile servesc realizării acestui pact nescris de normalitate partajată. Denunțarea lui unilaterală, după ce îți aduce avantaje, se va răzbuna și asupra ta, eventual, dar în mod sigur asupra urmașilor tăi. 

Pe scurt - iarăși, văd că defectul profesoral mă face să fiu lung! -, este bine, extraordinar, salvator cu adevărat că ungurii ne vor, cum aminteam, Ardealul! Avem ocazia să ne organizăm și să dovedim, cu inteligență și în spirit democratic, nu doar că este al nostru cantitativ, ca populație, ci inclusiv calitativ. Dacă, la Cluj, viața socială evoluează natural, fără mișcări bruște de macaz identitar, fără înscenări monumental-memoriale, în turnul de control stând oameni cu scaun la cap și inimă vie, atunci dorința ungurilor de a "lua" Ardealul se va suprapune peste a noastră de a îl "păstra", iar în loc de o singură vargabéles, o să avem o tavă plină.

Servus!