Amăgitor (predica a II-a despre statui)

este gândul că istoria moare în monumente considerate secundare precum bulevardele care își "rezolvă" fluxul central prin capilarități adiacente, prin pe vremuri și azi râvnitele "intrări" marcate rutier prin semnul sfârșitului, înfundării fără alternative. Or, indiferent cum ar fi, plasate central sau discret, sub arșiță sau sub platan, pe soclu sau la nivel stradal, din bronz sau piatră, de secol XIV sau XXI, loc de întâlnire sau toaletă improvizată de căței, patronând băncile pensionarilor speciali sau pe "banalii" aurolaci, martore la ceremonii încărcate cu vorbe repetitive și mereu proaspete precum jerbele sau uitate, scoase din circuit, nemarcând ceva sau pe cineva de anvergură, fiind totuși mai mult decât suratele din cimitire, semnele memoriale, fiecare în parte și toate la un loc, sunt istoria unei comunități.

Altfel decât însă istoria din manuale sau muzee, monumentele de for public, la care se adaugă plăcile memoriale, ilustrează decupaje memoriale necanonizate ca atare, chiar violent contestate. Să ne gândim, de pildă, la nenumăratele busturi ale împăraților austrieci din teritoriile pe care le guvernau și care, devenite țări, fie le-au ascuns, fie le-au distrus. La fel, în Germania, tot exemplar, monumentele dedicate lui Schiller, oricum de departe mai numeroase decât cele ale lui Goethe, reprezintă pandantul cultural al manifestului politic de unitate turnat în bronz prin la fel de numeroasele statui dedicate lui von Bismarck. Exemplele pot continua. La noi, să ne amintim pe fugă de cele mai reprezentative fapte memorial-legitimante ale noii Monarhii românești. Or, deja Carol I punctează harta Principatelor și apoi a României cu intervenții de restaurare la Trei Ierarhi de la Iași (fosta capitală moldavă), dar și la Curtea de Argeș (fosta capitală munteană), cum zidește palate administrative de la Călărași la Craiova și de la Turnu Severin la Constanța, ca să nu amintim iarăși de Iași cu al său Palat al Culturii (fost al Justiției). Desigur, tot în contul Monarhiei, al urmașilor lui Carol, pot fi socotite, nu atât material, cât mai ales simbolic, noile catedrale ortodoxe de la Alba Iulia (a Încoronării), Târgu Mureș, Orăștie, Cluj sau Timișoara, sfințirea acesteia din urmă având să devină ultimul act bisericesc săvărșit în prezența tânărului rege Mihai înainte de abdicare. 

Mai aproape în timp, dar tot în spațiul nostru estic, războiul actual din Ucraina a redeschis chestiunea monumentelor sovietice lăsate în urmă de Armata Roșie și de comisarii "eliberatori" care au înlănțuit cu dragostea lor popoarele acestui colț de lume. Balticii au fost, cum era de așteptat, cei mai aprigi, punând la pământ ultimele simboluri ale sfidării bolșevice. Între timp, în centrul Berlinului sau al Vienei sunt mai departe fie busturile în mărime uriașă a lui Marx și Engels, fie statuia impozantă a Ostașului Sovietic precum în splendida piață vieneză Schwarzenberg. La noi sau la Chișinău, nici măcar dezbaterea nu există. Mă mir cum, nu departe de mine, nu s-a găsit niciun investitor capabil să aneantizeze cimitirul-simbol din Pipera, zona cu cele mai scumpe terenuri nu doar din România, ci probabil din Europa de Est. Una peste alta, că rezistă sau dispar, monumentele semnalizează, emit sunetele imperceptibile ale unei realități pe care, fixați pe ecranele telefoanelor sau pe vitrine, nu o mai conștientizăm. 

Că vorbim despre noi, clujenii știu ce monument era în spatele Catedralei ortodoxe, așa cum toți bucureștenii și nu numai știu cine domina piața din fața Palatului Scânteia, devenit al Presei Libere, locul lui Lenin fiind luat acum, răzbunare a timpului, de Monumentul "Aripi" al Luptei Anticomuniste realizat de maestrul Buculei. Mai toate străzile importante, la noi și nu numai, au fost botezate pe rând după numele constructorului, apoi al domnitorului, apoi al finanțatorului, apoi al ocupantului, apoi al emanatului, apoi al... Că vrem sau nu, că pricepem sau ne facem că nu, că avem sau refuzăm să avem viziune, spațiul public nu este nicio secundă și niciun centimetru neutru. Pentru ocuparea, semantizarea și exploatarea lui s-au dat și se vor da lupte militare, politice, ideologice, culturale. 

Reducând acum diafragma, nu altminteri stau lucrurile și la Cluj unde, repet, sper că nu este în derulare un proiect conștient antiromânesc și anistoric. Sper mai departe că nu se va confunda buna mea credință cu idioția de către cei care, oricum, nu dau prea multe parale pe noi din simplu motiv că noi nu dăm niciuna! Cu această prezumție pozitivă, conceptul ca atare, după mine, este articulat de o manieră discutabilă și implementat și mai discutabil, însăși calitatea lucrărilor mă dezamăgește, în multe locuri văzându-se deja treaba de mântuială. Convingerea unora că mai multe zone fără circulație auto și cu mai mulți copaci, cu dale puse în chip și fel, pe lung sau pe lat, înguste sau masive, cu statui la nivelul trecătorului - bine, nu toate intră în acest "program", ceea ce deja stârnește furia hermeneutică legitimă - sau relocate dau, împreună, modernitatea unui oraș rămâne cea mai înalt, grav chiar discutabilă teză. Da, multe orașe din lume s-au reinventat, au înverzit la propriu, reoferindu-se propriilor locuitori, dar mai peste tot în lume acest salutar lucru s-a petrecut în dialog permanent cu toți beneficiarii. 

Mă întreb, iarăși: nici să mă bag în seamă și nici să umblu cu pâra, dacă au fost întrebați cei din asociațiilor de locatari, din comerț, din Horeca, din instituțiile sanitare, școlare, din mediul universitar, religios, din cel artistic - reamenajarea prevede, de pildă, valorizarea unor sculptori locali din tânăra generație? -, din alte, necunoscute de mine, medii? Dacă nu, a fost o scăpare, dar care sunt convins că poate fi remediată. La urma urmelor, Clujul este o realitate saturată, fenomenologic vorbind, prin acumulări multiseculare, valoroase în sine, cu sau fără bănci noi sau felinare de import. La Cluj nu merge treaba pas cu pas, ca picătura chinezească, ucigătoare, ci om cu om, suflet după suflet, pentru că, la Cluj, România este deja educată și asta de mai multă vreme, pe când pe mărăcinii Cotrocenilor pășteau, mute și ele, vacile ieșite din timp.

Servus!