Politici decalate & memorii învrăjbite

Imediat după 1989, ne amintim unii, s-au redeschis cerurile culturii românești inaccesibile generațiilor din comunism. Au fost (re)editați Noica, Eliade, Cioran, Eugen Ionescu, Nae Ionescu, Ștefan Fay, Ierunca, Lovinescu, Goma, Țuțea, Paleologu, Steinhardt, Anania, Maica Alexandra (Principesa Ileana), Matei Călinescu, Virgil Nemoianu, Jeni Acterian, Andrei Scrima și mulți alții. 

Cu timiditate la început, mai ferm și mai gălăgios apoi, ajungând acum la atitudine marțială, inflexibilă, au apărut și corectorii, cei care au dat și dau pe față adevărata natură a motivației unor opere, chipul real al autorului, încadrat în diferite categorii: de la înrăit la convertit, trecând prin tipologia celui ascuns, pitit, camuflat în bun, când de fapt el a fost și rămâne fundamental, ontologic ca să mă înțelegi, rău. 

Concret, am fost confruntați noi, cititorii nevinovați, cu scheletele din dulapurile unora care oricum nu se mai puteau apăra, Noica, Cioran sau Eliade, aflând noi precum un suspect de cancer, fiind orice altceva, dar nu inocenți. Tot cu această ocazie am început să înțelegem, la nivel de fior, cum este să ai ghinion, să te naști într-o epocă, trecătoare oricum, dar care în tine, în opera ta, își lasă sațul nepieritor pe care nu vei conteni să îl tot cureți, dar degeaba. Zeit-a trece, dar Geist-ul rămâne. 

În consecință, anumiți autori nu au mai fost difuzați cu același entuziasm, iar dacă tot am căzut în capcana prostului bine intenționat, recuperându-i după jumătate de secol de dictatură a proletariatului, au început să apară în avalanșă cărți demistificatoare, probiotice de toate felurile menite să ne ferească stomacul ideatic de efectele secundare ale consumului ireponsabil de substanțe cvasi-interzise, încetinind metabolismul recuperării non-critice, punând și pe acest plan un bemol libertății. 

Pe această regie, a punerii luminii asupra detaliilor biografice, lărgite apoi prin lentila lecturii catastrofice, s-au construit numeroase cariere, dintre care unele rezistă până acum, urmate fiind de noi generații de îngeri ai purității înzestrați cu mătura metafizică a principialității exorcizantă de contingent. Scuze, dar titulaturile importante sunt grele și lungi! 

S-au organizat seminarii, s-au dat doctorate, s-au finanțat tot felul de “acțiuni” cultural-geografic-emoționante din categoria eu-când-vreau-să-fluier-sâsâi, cohorte întregi fiind trimise în delta întâlnirii dintre operele minore cu Opera, a fluviului păcatelor cu marea certitudinilor, la căutat noduri în papură și tăiat stuful retoric. Iar toate acestea, pentru ca să poarte un nume, cum spune Poetul, s-au denominat anti. Adică? Anti orice, în toate direcțiile, reparator, revendicativ, resentimentar, justificator, preventiv: de la antinaționalism și antipatriotism la antitotalitarism parțial, crimele unei extreme fiind mai de neiertat decât ale altei extreme, că te gândești că natura păcătoasă a omului este precum propriul creier, o emisferă fiind mai activă și mai ticăloasă decât cealalta. 

Tutto sommato, după trei decenii epuizante de lupte seculare a ajuns și democrația noastră originală să pătrundă misterul adevăratei poziționări pe hartă și în timp, succesivele aderări la UE și NATO fiind “plătite” inclusiv cu această aparent nevaloroasă monedă găurită a cărei cerere pe piața colecționarilor crește în funcție de mărimea golului.

Nu este mai puțin adevărat că după deceniile totalitare de confiscări, de manipulări, epurări și dirjisme de tot felul, estetice și istoriografice în egală măsură, era nevoie de o revenire la canon. Doar că lumea post-comunistă nu mai avea/are multe în comun cu cea de dinainte de instaurarea acestuia. Înainte deja, cu decenii, în timpul și mai ales la finalul celui de al doilea război mondial, printre ruine, realitatea nouă creată de desăvârșea procesul schimbării de paradigmă, de hartă și de conținut, disparițiilor Imperiilor, după primul război mondial, urmându-i eradicarea ideilor “imperiale”, măreția, fie și butaforică, fiind înlocuită cu mizeria, fie și expresivă. 

Narațiunile s-a schimbat, s-au radicalizat, dorința de mai bine doar și numai a omului eșuând în seria de noi crime în numele umanității. Urii de rasă, originată în alogenitate, i-a urmat cea de clasă, prin care cei de rasă s-au ascuns în spatele proletariatului din toate țările, pentru că acum să asistăm la ura de gen, prin care rasa și clasa au primul lor copil legitim. Reluând firul, nu doar că lumile nu mai corespund, revenirea, în decembrie 1989, la libertatea cunoscută care, de fapt, între timp era alta, dar și reperele auctorial-canonice- morale au apărut într-o nouă lumină. Proastă. 

Neacceptarea instinctivă sau refuzul explicit al unei asemenea retro-pseudo-actualizări va adânci falia între cei care admiră libertatea de gândire, cu riscurile de rigoare, și cei care siluesc aceeași libertate, cu avantajele de rigoare. În absența totalitarismului formal, ne-am afundat într-un cât se poate de concret conflict al libertăților.

Ceea ce la nivel emoțional și cultural durează – schimbarea de percepție –, așa cum știm, generații, dar apostolii Noii Interpretări, grăbindu-se, au scurtcircuitat și comprimat cu instrumente politico-legale procesul organic, impunând de sus în jos hermeneutica de recentă observanță, pentru ca ulterior să se mire și să protesteze față de reacțiile de jos în sus. O tipică situație de “inteligență” prezumat superioară, sus, intrată în conflict cu “ignoranța” luată ca premisă, jos.

Dacă acesteia i se mai adaugă nostalgia pentru comunism în post-comunism, anumite preferințe electorale, segmente de vârstă, religiozitate, timp petrecut la televizor sau bugetul alocat cărților și culturii în general – portretul robot al “prostimii” este gata, argumentat științific. De unde, precum în pandemie, nevoia intervenției, chiar și brutale, pe lângă lege, a specialiștilor, a celor care știu cum trebuie să fie bine în ciuda situației care se încăpățânează să rămână rea, chiar să degenereze. 

Concret, deja invocata retro-pseudo-actualizare, adică relectura anistorică și contrafactuală prin ochii de azi a unor realități trecute, efort mimând preocuparea pedagogică, s-a tradus prin faptul că prima comisie academică înzestrată cu mandat politic a fost cea despre Holocaust (2003), urmată la trei ani distanță de cea despre, generic vorbind, Gulag (2006). 

Neinspirata succesiune va adânci impresia că primul este mai important decât al doilea, percepție confirmată de rapiditatea modifcărilor legale, a monumentelor, a recuperării istoriografice legate de primul și lentoarea, ajunsă acum debilitate în toată regula, legată de al doilea. Pe scurt, s-a dat din belșug apă la moară conspiraționismului, ranchiunii și dorinței de revanșă, utilizarea abuzivă, inclusiv de către președintele Iliescu, dar nu numai, a termenului de fascist, alternat cu cel de legionar, pecetluind pentru mulți “proști” convingerea că suntem “colonie”, că jertfele din pușcăriile regimului comunist au fost inutile, că, la urma urmelor, am dat URSS pe UE plus SUA. 

Cum răspundem, echilibrăm, corectăm și argumentăm pe marginea acestor fenomene, aceasta ar trebui să fie misiunea mediului academic, dar nu mai puțin a celui politic, a beneficiarului așa-zicând. Din păcate, nimic din toate acestea. 

Privim cu uimire și dezgust la parada inadecvării, la reducerea ad Hitlerum a tuturor autorilor interbelici, la intimidarea celor care reclamă moderație și mai ales un plus de istoricitate în plin delir ideologic, de ambele părți. Am ajuns, în cascadă, de la conflictul libertăților (ce este azi nu-i același lucru cu ce era ieri) la cel al priorităților (victimele unora sunt mai oportune decât ale altora), pentru a sfârși în război al memoriilor dezbinate (ce știu unii nu vor să afle alții și invers). 

Iar pentru ca situațiunea să aibă chiar toate ingredientele, mai avem și un partid zis extremist, zis naționalist, croit după gustul celor ziși proști și care, nu-i așa?, trebuie combătut de cei deștepți. Adică fix de cei care, apostoli ai Noii Interpretări, ne-au pricopsit cu această autentică, imposibil de ignorat… prostie.