"Locul meu este acolo
unde deranjez cel mai mult"
(Paul Goma)
Și cu această constatare, care nici măcar nu validează calitatea de istoric a nimănui, se deschide și se încheie în același timp un "dosar" cu mult mai complex, mai adânc și mai dramatic decât cel civil. Nu pentru că noi, în Biserică, am fi specialiști în perdele de fum, dar pentru că traseul unui om, parcursul unui suflet, zbaterile unei conștiințe și moștenirea unui harismatic se înscriu în alte grile de lectură, ne interoghează pe alte frecvențe și pentru că, în Evanghelii și în viața eclesială, am văzut prea des cum tâlharul s-a pocăit, curva s-a sfințit, evazionismul fiscal s-a smerit și tiranul s-a convertit.
Istoria duhovnicească va fi mereu scrisă altfel. Nu, nu idealizând, decontextualizând și nici relativizând aspecte, fapte sau cuvinte reprobabile la momentul lor. În logica iubirii - alt "defect" originar al Creștinismului -, suma greșelilor nu va bate niciodată, nu va exclude și nici aneantiza posibilitatea binelui, a frumuseții celei dintâi regăsite precum prima iubire, cea din adolescența de dinainte de păcat. Prezumția de sfințenie nu contrazice natura defectată, ci tocmai îi apasă, îi scoate și mai dureros în lumină nefirescul, așa cum, în virtutea celei dintâi, cea de a doua nu riscă să devină predestinare, încremenire, monument al limitei și neputinței.
Cum doar Creatorul poate căuta ceea ce doar El știe că a creat, că a pus în operă, credința se folosește de sitele prin care, din ce în ce mai fin, trec pietrele, apoi nisipul și, la urmă, păstrând prețioasele firi subțiri, sunt adunate cu migală aureolă după aureolă. Mai departe, așa cum smerenia nu este același lucru cu lipsa de demnitate sau ascultarea cu îndobitocirea, triumful Crucii nu este triumfalism, ci confirmarea în mic a cheamării noastre în mare.
Or, Părintele Iustin a făcut proba acestei transformări, trecând prin atelierul de șlefuit, prin durerea colțurilor sparte și prin lehamitea prafului de stele căzătoare. Dincolo de orice exagerări legate de persoana lui - și nu sunt puține -, fostul deținut politic, slujitor al altarelor și starețul de la Petru Vodă, ctitoria lui, a lăsat în urmă o cale care, iată, se continuă inclusiv azi, prin noi, voit sau nu.
Modul real cum a punctat ultimele decenii nu poate fi precizat, circumscris doar de la distanță, prin prisma agitatorilor și interesaților din jurul lui. Adevărata lui statură s-a impus, pentru cine era dispus să o vadă, la scaunul Spovedaniei, în sfatul îndelung, în rugăciune, în blândețea fermă și în surprinzătoare clarviziune. Sper ca nu peste mult timp să avem o monografie după toate regulile și rigorile genului, așa cum sinteze similare așteaptă și alte figuri ale vieții noastre religioase de după 1989. Desigur, același lucru se poate spune, chiar și mai apăsat, despre figuri similare de dinainte de 1989 și despre care, în vremea aceea, știau mult mai puțini. În ansamblu, o istorie a vieții credinței în primul secol românesc, structurată în jurul clericilor, a laicilor sau a evenimentelor epocale, ar fi mai mult decât binevenită și de mare folos nu doar documentar.
Revenind la constatarea/ștampila/acuza de legionarism, inclusiv Iustin Pârvu oferă involuntar oglinda inversă a neputinței celor de azi de a urmări firul istoriei, de a învăța din nodurile lui și de a citi la timp semnele viitorului. Refuzul cunoașterii unui om prin fixarea lui în insectarul fobiilor curente este nu doar o nedreptate, ci o amânare nesăbuită a luării la cunoștință că în orice epocă, în orice dezastru, confuzie sau impas, Dumnezeu nu încetează să ne vorbească.
Odihnă în pace,
netulburată de admiratori pătimași
sau de contestatari superficiali,
celui care a fost Iustin Pârvu,
un "fost" din trecut
care pe mulți i-a învățat
să devină aluatul de mâine!
