"Locul meu este acolo
unde deranjez cel mai mult"
(Paul Goma)
În anii 1944-48, dar și mai tîrziu, dispărea o clasă, elita societății era distrusă. Schimbările s-au produs treptat. Din casa familiei Pillat întîi au dispărut cărțile, edițiile rare, multe cu autograf. Apoi s-au prăpădit covoarele de 2-3 secole și mobilierul de preț, icoanele și tablourile. Apoi casele cu totul, ridicate în secolul al XlX-lea. Nu au fost uitate nici moșiile și conacele. Exproprierile din 1948-49 au spulberat întregul țesut social. Ca, în final, să dispară și posesorii lor în carne și oase. Arestați, ridicați noaptea de mașinile Securității. Supuși unor lungi și chinuitoare anchete, pentru a fi trimiși pe termene lungi la închisoare de unde mulți nu s-au mai întors. Era o operație de inginerie socială care relua ce făcuseră bolșevicii în Rusia anilor 20.
Elitele românești și-au lăsat oasele în cimitirele de la marginea acestor pușcării – Aiud, Sighet, Râmnicu Sărat etc. Au supraviețuit cel mult 15%. Peisajul social a fost ocupat de lumpeni și pegră, de marginali transformați în funcționari, activiști sindicali și de partid, în ofițeri (de Miliție, Armată, Securitate). Noua elită era formată din slugile regimului – judecători, procurori, avocați, propagandiști (gazetari, scriitori) – ștabii unei lumi născută cu forcepsul după război. Apăruse din neant. Profitorii unei situații istorice. Bunurile celor dinainte au trecut în numai cîțiva ani de la proprietarii reali la uzurpatorii lor.
Erau cîteva metode de a spolia elitele interbelice, de a le diminua rolul social, și de a ridica pe cadavrele ei o nouă clasă, nomenklatura&Co. Locul unde bunurile ei treceau dintr-o mînă-ntr-alta, de la o clasă la alta era talciocul. Fiecare oraș avea unul plus rețeaua de consignații și prăvalii clandestine și comerțul la negru practicat la domiciliu. Casele celor avuți de pînă atunci se goleau de covoare, mobile, icoane, lampadare, opere de arta. Multi ”foști” treceau cu anasîna de la o clasă la alta. Se mutau în casele burgheziei consilierii sovietici și ștabii comuniști autohtoni. Nu era un act normal de vînzare/cumpărare, bunurile foștilor eraù confiscate. Era un jaf, o tîlhărie. Doftaniștii, cominterniștii îi dădeau afară din casa lor pe proprietarii de drept pentru a se muta în ele. Asta era după opinia nomenklaturiștilor o formă a luptei de clasă și o revanșă socială. Burghezia era înlăturată pentru a face loc reprezentanților ”muncitorimii”, celor cu extracție socială joasă. Aceștia își însușeau bunurile altora pur și simplu pentru că așa le convenea fiind și protejați de Armata roșie.
O altă metodă de transformare a țesutului social și ierarhiilor era expropierea prin justiție, cu ajutorul Miliției și Securității care operau în acei ani ca niște bande de răufăcători. A durat relativ puțin pînă cînd relațiile sociale din lumea românească s-au inversat. Pînă cînd periferia a devenit centrul și centrul periferie. Deja prin 1950 peisajul social era de nerecunoscut. El se va deteriora din ce în ce mai mult pînă în 1989, cînd lumea românească o ia de la capăt pentru a se reconstitui – însă fără să reușească.
”22 noiembrie. Paul (Voiculescu-Quintus, fiul actriței-n.a.) și Martha Konya au fost la Colentina la Talcioc, tîrgul popular în care oamenii își vînd pe nimic tot ce le-a mai rămas de vîndut (rochii rupte, cămăși rupte, ciorapi, o căciulă, un cearceaf) ca să poată mînca o zi, două sau trei. Eu am trimis un costum taior, făcut la Paris (o minune de stofă) și care s-a vîndut cu 1.700 lei. Paul a vîndut și el cîteva zdrențe și o valiză cu 600 lei. Et voila!„ (Maria Voiculescu, „Memorii. Jurnal”, Editura Fundația „Camil Petrescu”, Revista Teatru, 2003, pp141)
„Cam pe atunci și-a făcut apariția în casa noastră un misit... care a început cu tata o sumă de ‹afaceri›. Dispăreau una cîte una colecțiile de timbre, una în special la care tata ținuse foarte mult... Se goleau unul cîte unul cartoanele îmbrăcate în fina catifea vișinie, cu lăcașuri rotunde în care odihniseră piesele colecției lui de monede romane și grecești pe care ni le arăta cu atîta mîndrie. (...) Dl. Segal ne strecura în schimb mărfuri cu totul neașteptate, cum ar fi fost un balot de mătase albă de parașută rămasă de la nemți sau excelente cutii de pate de ficat provenite din rezervele puținelor unități militare din USA staționate pe teritoriul nostru în 1945 și dispărute ca prin farmec„. (Annie Bentoiu, op cit. f. 176)
„Trebuia să faci sacrificii și în alegerea lucrurilor care mergeau la talcioc sau la Consignație, unde te furau pe cît puteau și îți dădeau chiar la muzee prețuri ridicole, de absolută lipsă de demnitate…” (Tutu Georgescu, „Amintiri dintr-un secol”, Editura Muzicală, 2001, f 208)
„Aveam la țară o bucată de pămînt rămasă după expropierea din 1945. Spre deosebire de alții (...) eu alesesem să-mi vînd pămîntul în mici parcele, iar napoleonii astfel obținuți îi cheltuiam imediat, mergînd să cinez în oraș, îmbrăcîndu-mă și trăind după gustul meu. Asta a durat pînă cînd brusc deținerea aurului a fost interzisă și pedepsită cu închisoarea, iar toată lumea a trebuit să-și transforme rezervele de bani gheață cu mari pierderi. Dar nici atunci nu m-am simțit grav amenințat. Îmi rămîneau o mulțime de lucruri de vîndut și aveam sentimentul că voi putea trăi de pe urma lor. M-am apucat să comercializez covoarele din casă și cadourile magnifice pe care soția mea și cu mine le primisem la nuntă – serviciile de cristal, porțelanurile, fețele de masă, apoi îmbrăcămintea de gală. Cumpărătorii erau Banca Națională, apoi teatrele, dar și unele persoane neprevăzute...” (Alexandru Paleologu, „Minunatele amintiri ale unui ambasador al golanilor”, Editura Humanitas, 1991, f. 100)
„16 septembrie 1946. Puținele mele bucăți de pictură pe care le posed (...) încep acum și ele să ia drumul tîrgului. Pentru a completa suma trebuincioasă pentru cărbuni am vîndut astazi o mică pînză de Pătrașcu d-lui I. Levy din Calea Victoriei pe prețul de un milion și opt sute de mii. Pînza îmi fusese dăruită de colegul meu de la Academie, de Pătrașcu, cu ocazia discursului de recepție în Academie. M-a durut foarte tare despărțirea de darul colegului Pătrașcu. Dar împrejurările au voit astfel. Pătrașcu este bolnav de cîțiva ani la pat. Probabil că nu va afla niciodată infidelitatea pe care i-o fac. Iar eu am vederea prea slabă... Mă deprinsesem să nu mai privesc tabloul. (...) Nici unul dintre noi nu s-a gîndit că tabloul va servi într-o zi la cumpărarea de carbuni”. (Constantin Rădulescu Motru, op.cit. vol lV, ff. 320-321)
”8 octombrie 1946 - Văllimarescu – numit ministru la Oslo – și Sandu Rosetti – numit rector al Universității – își scuză atitudinea comunizantă (primul ar fi defilat la 1 Mai în capul funcționarilor Ministerului de Externe, secundul face pe ‹roșul› și-și trimite nevasta la Moscova cu o delegație de muncitoare comuniste!) prin nevoia de bani”. (Raoul Bossy, „Jurnal”, Editura Enciclopedica, 2001, f. 327)
(Fragment din volumul "Zvonuri despre sfîrșitul lumii", manuscris de sertar. copyright Editura Corint, 2023)
Foto deschidere: penitenciarul de exterminare de la Râmnicu Sărat, supranumit ”Închisoarea Tăcerii” / sursa foto: arhiva Podul.ro)
